Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de eseistică:
Preţioasele nimicuri de Luminiţa Corneanu

Simona Vasilache, Dicţion narul mărrun nţişurrilorr, Bucureşti, Baroque Books and Arts, 2015, 215 pag.

Simona Vasilache are stofă de eseistă, şi asta s-a văzut de la primele ei cărţi, una despre onoare în literatură (Cinstite obraze, moftangii şi domni, publicată de Editura Cartea Românească) şi cealaltă, despre detaliile care dau savoarea lumii lui Caragiale – Caragiale. Diavolul din detalii (Editura Casa de Pariuri Literare, 2015).

E fascinant, în aceasta din urmă, cum autoarea găseşte noi conexiuni şi noi nuanţe în lucruri ştiute şi răsştiute, în bucăţile despre trenuri, despre şefi, despre copii ori despre mese şi mâncăruri în opera marelui Ion Luca, şi cum le formulează scurt, percutant, imposibil de contrazis: „Personajele lui Caragiale trăiesc în vizită” ori : „Lui Caragiale nu-i plac copiii. Mateinii maliţioşi ar putea adăuga că nici ai lui, nici ai altora”. Trebuie să ai ochi pentru aşa ceva şi un talent pentru aforism pentru a putea concentra în acest fel o întreagă lume literară, atât de viu populată precum cea caragialiană.

Dicţionarul mărunţişurilor preia metoda cărţii anterioare şi face un excurs prin întreaga literatură română, cu frecvente trimiteri la mari cărţi ale literaturii universale. Fiind un dicţionar, avem, fireşte, a face cu articole de dicţionar, dispuse alfabetic. Unele „mărunţişuri”, care fac viaţa personajelor mai grea sau mai uşoară, după caz, sunt previzibile: Afacere, Animal, Bere sau Boală, Drum sau Vreme. Altele sunt însă surprinzătoare: din Bomboană sau Monogramă, din Zdreanţă sau... Tors (al unui motan) n-ai crede că poţi scoate un subiect de eseu literar. Şi totuşi, articolele respective sunt nu doar savuroase, ci şi pline de substanţă.

Dincolo de erudiţia etalată fără ostentaţie, calitatea principală a bucăţilor din Dicţionarul mărunţişurilor e tonul lejer, baletul elegant printre personaje şi cărţi, printre întâmplări şi chiţibuşuri literare. Firescul acesta al zicerii e însă ceva foarte greu de atins, e tonul la care ajung eseiştii hârşiţi, la final de carieră, or la o autoare de treizeci şi ceva de ani, felul în care creează mici bijuterii noi din literatura pe care-a citit-o e o surpriză şi deopotrivă o reală încântare. În felul acesta, nu doar citeşti cartea cu poftă de gurmand, dar îţi şi stârneşte cheful de a reciti cutare sau cutare bucată, în special prozele scurte ale lui Caragiale, pe care eseista le ştie la virgulă şi la care recurge adesea, căci nu suntem noi, aşa cum adesea spunem, ţara lui Caragiale?

Sunt, cele mai multe dintre aceste articole de dicţionar sui-generis, adevărate schiţe pentru cercetări literare ample şi, cum să zic, serioase, recte, cu morgă academică. Când scrie, de pildă, despre Floare şi porneşte de la Epopeea lui Ghilgameş, trecând prin Shakespeare, prin Goethe, Novalis, Leconte de Lisle şi Verlaine, pentru a ajunge din nou la Dimov şi Cărtărescu, ai într-adevăr senzaţia că despre floare în literatură se poate scrie un tratat şi că, în orice caz, Simona Vasilache l-ar putea duce la bun sfârşit.

Tot aşa sunt fragmenele despre Nervi, despre Noapte, despre Tors – adică despre pisici – ori despre Nebunie. Vast program – îşi începe Simona Vasilache articolul despre nebunie cu vorbele lui de Gaulle. „Deopotrivă bună şi rea, forţând progresul şi grăbind decăderea, nebunia e ursita lumii”, apreciază mai departe, pentru a continua cu un rapid excurs prin Erasmus din Rotterdam, Foucault, Don Quijote, Hamlet şi... nenea Anghelache. Un student leneş – nu că încurajez aşa ceva... – ar putea găsi în cartea Simonei Vasilache aproape tot atâtea teme de cercetare câte articole are „dicţionarul”, cu planul de lucru gata întocmit.

Avantajul soluţiei adoptate de autoare, aceea a „pastilei”, e multiplu: cartea e o lectură lejeră – dacă eşti un pic antrenat, o poţi cu uşurinţă citi în tren, într-o călătorie scurtă, de, să zicem, două ore. Simţi apoi, în spatele textului, nevoia aproape disperată a academicului prin definiţie, aşa cum Simona Vasilache este, de a scăpa de scorţoşenia discursului universitar impus şi de a face consideraţii „uşoare”, cu toată greutatea ghilimelelor în acest punct, despre lucrurile şi temele „grele”. Miza îmi pare a fi însă una mare şi serioasă: a-l apropia pe omul grăbit contemporan de marea literatură. După mine, sunt şanse foarte mari ca miza să fie atinsă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara