Drept în faţă, prin geamul curat ca lacrima, se vedeau scalpurile atârnate pe o prăjină. Nane ridică puţin perdeaua, încercând să vadă dincolo de părul care părea smuls în mare grabă şi pus la uscat. Erau cinci peruci negre, blonde şi castanii, iar printre ele se zărea profilul zâmbitor al peruchierului.

De la Sf. Nicolae, după înscăunarea lui Hangerli, Hanul Şerban Vodă se umpluse de prăvălii noi. Dar dintre toate, nu stârnise senzaţie decât această perucherie, a unui român din Meglen, pe care nimeni nu-l mai văzuse până atunci.

Nane tocmai voia să lase perdeaua şi să-şi vadă de ale lui, când de sub coloanele spiţeriei îşi făcu apariţia o pocitanie scundă, cu un capişon din piele neagră, tras până la sprâncene, un fel de tichie atât de umflată încât s-ar fi putut ascunde sub ea o pereche de coarne boureşti. În mână ducea un felinar, plantat în vârful unei prăjini, pe care o înfipse în zăpadă, aproape de uşa prăvăliei. Între pereţii de sticlă ai felinarului ardea o lacrimă de foc. Omul deschise uşa perucheriei şi intră legănându-se pe picioarele lui scurte.

Gândul la peruca pe care avea să şi-o cumpere piticul îi dădu lui Nane un fior de dispreţ, tipărit în colţul gurii. Printre perucile colorate nu se vedea decât bărbia meglenitului, mişcându-se ca şi cum ar fi stat de vorbă, iar Nane îşi imagină cuvintele ţurţuroase pe care le ştia foarte bine de la dascălul său, tot un tesalian, poreclit Ţenefaţem.

Spre mirarea lui, capişonul ieşi destul de repede. Dar acum, sub lumina înflorită, a amiezei, nu mai arăta la fel. De fapt era altă persoană, cu un capişon la fel caraghios, care îi acoperea fruntea, înălţându-se, gogoşit, de aproape trei palme. Însă, spre deosebire de micul purtător de felinar, acest om, care tocmai îşi ştergea cizmele pe pardoseala galbenă din faţa prăvăliei, era o namilă, care aproape că atingea arcada uşii. Îl văzu cum îşi îndreaptă spatele şi apoi cum se pierde printre sănii, în josul străzii, uitând cu totul de felinarul pe care îl adusese.

Nane îşi trase la repezeală ghetele şi coborî în fugă, aproape dărâmându-l pe tatăl său, care nu apucă decât să-i strige din urmă să nu cumva să întârzie la masă. În loc să răspundă, înşfăcă haina şi căciula, trântind în urma lui uşa groasă, dinspre stradă.

În faţa prăvăliei era linişte iar flacăra felinarului se topea albă în lumina amiezei de decembrie. Înspre Colţea nu se vedea niciun capişon. Numai coşurile unor sănii, împodobite cu crengi de brad şi buchete de imortele vopsite, se legănau alene.

La ospătăria lui Barbărasă doi băieţi veseli tocmai scoteau din cuptor o tavă cu dovleac, iar mirosul se răspândi în valuri calde pe deasupra străzii tapetate cu un strat gros de zăpadă. Nane căscă gura la o mână înmănuşată, în timp ce, pe lângă trupul gros al ospătarului, se strecură faţa roşie a unui băieţel care părea prăbuşit sub un maldăr de haine.

"Hei, Nane!", strigă faţa amorţită de ger, "Nănosule! Ce faci, mă, nu vii jos, la Sălcii?"

Nane îşi dibui cu greu prietenul printre siluetele care acum se buluciseră la tejgheaua din faţa ospătăriei. Pe lângă pliurile de stofă şi blănurile lucioase, îşi făcu loc şerpeşte gluga complet udă şi peticită a Răţoiului. Iar pe deasupra capului său, Nane văzu cum răsuflau fierbinţi bucăţile de dovleac copt. În toată această mişcare, prăvălia peruchierului, care nu era decât peste drum, se topise în preocuparea lui, iar degetele căutau deja prin fundul buzunarului un bănuţ pentru o bucată mare de dovleac, poleită cu o crustă de chihlimbar, pe care se şi vedea mâncând-o împreună cu prietenul lui, lângă poarta din spatele ospătăriei. Însă nu apucă să-şi scoată la lumină micul ban. Raţă ajunsese acum lângă el şi-i strigă drept în ureche, cu vocea lui hârâită, "Nane, ia uite-te mă, Nane, cine intră la peruchier!"

Pe scândura galbenă, printre două maluri de zăpadă curată, păşeau două picioare robuste, înfăşurate în piele cărămizie, şi care erau absolut de neconfundat pentru orice om din Bucureşti. Nane ridică ochii spre capul vărzos al siluetei mari şi şuieră la rândul lui bucuros de descoperire:

"Moaşa Coropişniţă!"

Cei doi băieţi trecură strada, ocolind în ultimă clipă o sanie care luase viteză, apoi se proptiră lângă vitrina cu peruci, încercând să vadă ce voia Moaşa de la meglenit. Nu cumva o să-şi cumpere un păr nou? Gândul acesta îi înveseli pe-amândoi pentru că li se părea ceva extraordinar de caraghios s-o vadă pe Moaşă cu plete lungi, după ce toată lumea ştia că este cheală ca o ridiche.

Prin fereastra curată, se vedea bine faţa veselă a peruchierului, care îi spunea clientei sale ceva plăcut, ceva amabil, în tot cazul ceva ce nu doar c-o făcuse pe Moaşă să zâmbească prosteşte, ci şi pe Nane şi Răţoi să se înghiontească de bucurie. Femeia dădu din cap, ca şi cum ar fi zis aşa este, ai atins cea mai sensibilă coardă, dar în loc să întindă mâna după vreuna dintre perucile atârnate în geam sau pe peretele din spatele peruchierului, se întoarse pe călcâi şi cât ai zice peşte, se auzi scârţăitul uşii. Nane se trase în spatele prietenului său şi privi cu precauţie spre scândura galbenă din faţa prăvăliei. Moaşa nu se vedea nicăieri. Şi nici n-o mai văzură din ziua aceea. În faţa uşii, stătea senin un bărbat ca o libarcă, îmbrăcat în haine nemţeşti şi cu o mică geantă în mână. Nane şi Raţă schimbară rapid o privire şi apoi urmăriră silueta subţire, aproape cilindrică a bărbatului necunoscut. Moaşa intrase în pământ. Nu era nici în prăvălie, nici afară. Dispăruse fără urmă.

Prin geamul de argint, peruchierul le zâmbi întrebător şi le făcu semn din ochi, ca şi cum i-ar fi invitat înăuntru, ceea ce-i făcu s-o rupă la fugă. Gândul că fuseseră descoperiţi umbri pentru o clipă întâmplarea cu adevărat uluitoare care era dispariţia Moaşei.

Câteva zile nu făcură altceva decât să urmărească uşa meglenitului. Clienţii începuseră să se înmulţească şi odată cu aceasta şi dispariţiile. Nane şi Raţă priviră înspăimântaţi din podul ospătăriei, apoi pe fereastra camerei lui Nane şi chiar pe geamul vitrinei, cum oameni cunoscuţi sau necunoscuţi intrau la peruchier cu feţe lor adevărate şi ieşeau de-acolo alţii, ca şi cum ar fi trecut prin mâinile unui modelator nevăzut.

Era un mic antreu dincolo de uşa prăvăliei, pe care nu-l puteau supraveghea uitându-se pe geamul mare. Aşa că se hotărâră să se aşeze în cealaltă parte, lângă felinar. Dar nici de-acolo nu se vedea nimic. Era doar o beznă frumoasă, în care dispăreau şi din care ieşeau apoi siluetele vizitatorilor imprudenţi.

Aproape de Ignat, intră în prăvălie şi Ţenefaţem. Gătit cu şal nou şi cu giubeaua garnisită cu blană de vulpe, dascălul lui Nane deschise uşa peruchierului.

"Poate sunt rude!" îşi dădu cu părerea Raţă, iar pe Nane îl fulgeră o părere de rău târzie că nu-i venise ideea să-l întrebe. Cei doi băieţi se înveseliră ca la comandă şi chiuiră într-un suflet un Ţenefaţem, rupând-o totodată la fugă, până în foişorul din curtea ospătăriei.

"Precis dascălul ştie ceva."

"Poate că au venit cu aceeaşi corabie, măi Nane! Nu-ţi dai seama ce poate să fie un drum pe mare, cu un galion cât trei case!"

"Şi plin de piraţi, nu-i aşa?!"

Pentru Raţă acesta era visul suprem: să plece pe mare, cu o corabie uriaşă, în căutarea comorilor.

Aproape că uitaseră de Ţenefaţem când îl văzută ieşind pe uşa prăvăliei de peruci. Era tot el, ceva mai sigur şi drept ca o sabie, dar cu-aceeaşi faţă.

"Ţi-am spus eu că ăştia doi sunt în legătură?"

Mda, Raţă avusese dreptate! Ţenefaţem ieşise din vizuina lupului neschimbat.

Dar în clipa următoare se întâmplă ceva la care nici nu visaseră, nici ei şi nici nimeni din Bucureşti. Pe strada largă, printre oamenii înfăşuraţi în blănuri şi stofe colorate, coborî un glob uriaş.

Nane şi prietenul lui se lipiră de parapetul foişorului, cu ochii lărgiţi de uimire.

"Ce dracu' e asta, Răţoiule?"

Nu doar ei, ci toată Strada Mare fu cuprinsă de uluire. Glasurile sticloase şi zgomotele săniilor oprite pe neaşteptate îi făcură şi pe cei care nu văzuseră încă namila să stea pe loc şi să caute cu privirea sursa acelei emoţii generale.

Un balon cât casa, în fâşii galbene şi roşii, se lăsase în faţa ospătăriei lui Barbărasă. Iar de marele balon era atârnat un coş de nuiele, pe care Ţenefaţem îl apucase cu amândouă mâinile. Îşi aruncă înăuntru caucul, apoi, ridicându-şi poalele hainei, îşi făcu vânt peste balustrada de răchită.

N-apucase nimeni să se dezmetecească, nici măcar cei doi băieţi nu-şi dădură seama când şi cum balonul uriaş trecu pe lângă nasurile lor îngheţate, plutind pe deasupra acoperişurilor roşii, apoi dincolo de Turnul Colţii, făcându-se din ce în ce mai mic, o mărgică pierdută printre norii albi ai iernii.

Curând, Nane îşi dădu seama că mulţi dintre clienţii peruchierului nu dispăruseră. Ei se amestecaseră în lumea Bucureştiului, cu noile lor feţe, cuprinse de o bucurie temperată şi calmă, care îi făcea să se deosebească de toţi ceilalţi oameni. Cu fiecare zi, Nane vedea inşi care se transformau sub ochii lui, schimbându-şi cu totul înfăţişarea sau starea materială sau doar câte ceva din viaţa lor de până atunci. Într-o zi observă cu tristeţe că şi tatăl său trecuse pe la peruchier. Nu putea să spună că era altcineva. Însă avea un zâmbet fermecat, părând să nu mai aibă vreo nemulţumire. În plus, când Nane încercă să-i povestească despre peruchier şi despre transformările miraculoase, tatăl lui nici măcar nu-i răspunse, ci continuă să surâdă, aninat de lumea lui invizibilă.

în ziua de Crăciun, când zăpada începuse să se topească sub soarele de decembrie, Nane trecu în curtea ospătăriei şi-şi strigă prietenul. Raţă era gătit cu hainele de sărbătoare şi pe la marginile căciulii se vedea că fusese de curând ras pe cap. El îşi frământă de câteva ori buzele şi spuse, privindu-l drept în ochi:

"M-am gândit bine şi m-am hotărât să intru şi eu!"

Pe Nane îl trecu un fior scurt.

"Cam toată lumea a intrat! Până şi băieţii din ospătărie, uite, tata caută acum să aducă alţii, pentru că au dispărut seara trecută. În plus, bucătăreasă nu mai avem de-o săptămână, iar pe malul Dâmboviţei au apărut zeci de case noi. Lumea se schimbă, prietene, iar eu nu vreau să rămân de căruţă. Mă duc la peruchier!"

"Şi dacă te schimbă în ceva groaznic, într-un câine de exemplu", îşi dădu cu părerea Nane.

Raţă nici măcar nu se obosi să răspundă. Pe cine văzuseră ei ieşind de-acolo-n patru labe? Asta aşa era. Nane îşi petrecu din ochii prietenul până când deschise uşa prăvăliei de peruci. Apoi se apropie încet, până lângă felinarul în care încă mai ardea flacăra lăcrimoasă şi aşteptă răbdător. Ştia că nu era nevoie de mult timp, până când îl va vedea ieşind din antreul căptuşit cu fum. Şi-aşa şi fu. Pe uşa prăvăliei îşi făcu apariţia un bărbat tânăr care îi zâmbi prieteneşte. Avea pe cap o pălărie cum nu mai văzuse încă, în trei colţuri, iar mantaua pufoasă îl acoperea până la pământ.

"Am plecat prietene, îi spuse el, mă duc spre Giurgiu, unde mă aşteaptă o corabie adevărată pe care este scris numele meu."

"Adică... Raţă?" îndrăzni Nane să întrebe.

Iar bărbatul îşi legănă bărbia de sus în jos şi-o luă alene pe zăpada bătătorită de sănii.

Nane avea sentimentul că a rămas singur, în afara timpului principal, care îi absorbise pe toţi oamenii importanţi din jurul său. Era aproape de prânz şi pe deasupra cartierului plutea miros de carne prăjită şi de usturoi proaspăt zdrobit. Ar fi trecut drumul, spre casa lui, unde însă ştia dinainte ce-l aşteaptă: sufrageria învăluită în mirosul de ţuică fiartă, iar la masa lungă, faţa fericită a tatălui său, captiv el însuşi în lumea pe care o crease peruchierul din Meglen.

Nane simţi cum un val de miere fierbinte i se opreşte în capul pieptului şi sub impulsul acelei clipe opărite, deschise uşa perucheriei.

Înăuntru era un antreu obişnuit, întunecat, dar nu într-atâta încât să nu se vadă oglinzile aşezate de o parte şi de alta. Din doi paşi se trezi în faţa meglenitului, care zâmbea cu aceeaşi figură binevoitoare, pe care i-o remarcase încă prin geamul vitrinei.

"Cu ţe să vă servim, noi?" întrebă negustorul, iar Nane îşi dădu seama că n-avea în minte nicio idee deşteaptă, nicio întrebare.

Într-o colivie de sârmă se foia un florinte tânăr.

"A! vasăzică domnul îşi doreşte să fie mare şi frumos, şi desigur, bogat", se bucură peruchierul, deşi Nane nu spusese nimic. Continua să privească prosteşte spre bărbatul oacheş, care îşi răsucise în jurul gâtului o cârpişoară roşie.

Bineînţeles că-şi dorea să crească repede. Dar mai erau şi alte multe lucruri pe care şi le dorea. Nici într-un caz nu era ăsta pe primul loc. Nu cumva avea de gând să-l facă şi pe el ca pe Raţă?

Florintele scoase un ţipăt mic, iar peruchierul continua să vorbească, înclinându-se din când în când, ca un servitor supus:

"Se înţeleţe, se înţeleţe", spuse el, ca şi cum ar fi răspuns unei cereri pe care Nane n-o rostise, "n-o să semănaţi deloc cu el sau cu altţineva..."

Din spiţeria de alături se auzeau nişte văicăreli, iar de prin odăile hanului pătrundeau voci de lăutari. Negustorul tăcea acum, aşteptând ca şi el să vorbească şi brusc realiză că nici măcar nu deschisese gura. Poate că nu se întâmpla nimic, dacă ieşea imediat de-acolo.

Fulgerat de acest gând salvator se răsuci spre uşă. Făcu doi paşi, trecu în viteză prin antreu, iar când deschise uşa prăvăliei era aşa de fericit, că uitase cu totul de existenţa meglenitului.

Pe Strada Mare se auzea muzica din hanuri şi pe sub coloanele de la Şerban Vodă pluteau câteva perechi de oameni atât de fericiţi, încât bucuria lor îl făcu pe Nane să surâdă, prins el însuşi în fuiorul şerpuitor care cuprinsese aproape tot Bucureştiul.

Cineva îl salută cu reverenţă, iar Nane realiză abia atunci că nu mai era el, cel care intrase în prăvălia cu peruci. Acum devenise un bărbat matur, cu mijlocul strâns într-un şal verde. Iar această descoperire îi dădu deodată un sentiment de siguranţă şi, ca şi când şi-ar fi adus aminte, o luă spre malul Dâmboviţei, la noua lui casă, întrebându-se cu o nedumerire sinceră de ce-i trebuise atât de mult ca să intre la peruchier!?

Şi, pe măsură ce înainta pe lângă zidul de zăpadă, care mărginea strada, vechea lui viaţă, sufrageria pustie, foişorul lui Barbărasă şi chiar glasul hârâit al prietenului său se pierdură în ceaţa spumoasă a iernii.