Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Praga mea... de Oana Serafim

Sigur ca Praga înseamnă cultură și Kafka și Capek, și jazz și multe, foarte multe expoziții și o mul- țime de teatre, de sali de concerte, de monumente, de cimitire cu oameni celebri si da, desigur, Praga înseamnă mai ales Vaclav Havel. Un Havel ale cărui fotografii le vezi din ce în ce mai puțin în restaurante sau locuri publice, dar un Havel pe care – dacă l-ai iubit – îl simți mereu prezent. Te trage de mînecă să nu te iei prea în serios pentru că ai putea pe nesimțite să devii ridicol.
Asadar, ce este, sau poate fi Praga deasupra clișeelor?
Un loc al normalității.
Unde actele de curaj, atîtea cîte au fost – și nu au fost puține – au fost facute fără emfază, fără gîndul istovitor al „istoriei”. Cineva trebuia să le facă. Una din semnatarele Cartei 77 continuă să meargă în școli și prin licee și să le vorbească celor care vor s-o asculte despre cum era atunci, acum 40 de ani. Cînd am întîlnit-o n-aș fi remarcat-o prin nimic.
Expoziția de la Galeria Națională despre acest imens act de curaj rămîne mai mult pentru turiști, dar fotografiile Cartei 77 sunt o privire onestă către acea normalitate care lipsea și lipsește oricărui sistem totalitar sau autoritar. Oamenii pot – și da, – ar trebui să rămînă normali și să-și apere acea normalitate care îi înspăimîntă de moarte pe toți liderii totalitari.
Dar e oare atît de simplu cum par să arate chipurile acelor tineri de pe Podul Karol?
Răspunsul dur l-am găsit într-o altă expoziție.
Cea a lui Ai WeiWei, artistul chinez cel mai cunoscut poate și cu siguranță una din vocile cele mai limpezi despre tragedia refugiaților care și-au lăsat trupurile și visele în Mediterana. „Nu este vorba de o criză a refugiaților este doar o criză umană.. Cînd avem de-a face cu refugiații ne-am pierdut valorile noastre de bază”, crede artistul chinez a cărui expoziție, la Praga, pare îndepărtată de valurile Mediteranei. „În aceste vremuri de incertitudine, avem nevoie de mai multă toleranță, compasiune și încredere unii în alții, pentru că toți suntem singuri. Altfel, umanitatea va avea de înfruntat o altă criză, încă și mai mare”, crede artistul chinez.
Obligat să treci sub o imensă barcă de cauciuc negru, cu oameni de cauciuc negru, cu sunetul mării în urechi, cu mirosul puternic al cauciucului, simți moartea foarte aproape, frica, spaima, oroarea... ca apoi, citind gîndurile despre libertate să înțelegi că de fapt le încalci pe toate. Că libertatea ta... este să te ascunzi în spatele știrilor de ziar și de televiziune care deja, de atîta timp, nu-ți mai spun nimic despre oamenii înghițiți cu miile de Mare Nostrum. Îti dau numai cifre și cadre pe care le-ai mai văzut de atîtea ori și care parcă te și plictisesc.
În parcul de lîngă mine, aflat în fața unei catedrale, vara, se pune un pian. Oamenii se așază și cîntă ce știu sau ce își mai amintesc, sau ce ar vrea să știe și nu au învățat. Cehi și turiști mai mereu.
Și tot acolo, din cînd în cînd se aud poezii citite minunat. Nu, nu sunt numai poeți cehi.
Naționalismul își face desigur și el loc, dar cu anume măsură. Alături este, într-adevăr un monument modern consacrat lui Karel Capek. Așezat acolo fără emfază.
Festivaluri de muzică clasică sunt cîteva pe an. Luna aceasta cînta, pentru a nu știu cîta oară, Filarmonica din Viena. De data aceasta în deschiderea Festivalului Primăvara Pragheză. Concertul de deschidere este același de la începuturile acestui festival – Bedrich Smetana – Țara mea... La pupitru, Daniel Barenboim. Bilete nu se mai găsesc deja de mult.
O doamnă în vîrstă care își plătea ore de pian cu un profesor căci fusese obligată să-și vîndă pianul de acasă de valurile vieții, îmi spunea că nu lipsește de la nici un concert pentru seniori și că fără ele viața ei nu ar fi normală. O declarație lipsită de emfază: femeia cu pantofi uzați și fulgarin ponosit se grăbea să prindă metroul și apoi tramvaiul și un autobuz. Mi-a făcut semn cu mîna la despărțire.
Pe cea mai importantă arteră comercială a Pragăi se află în continuare trei mari librării. Pline de cărți și de cititori sau vizitatori. Palatul Cărții Luxor, una din cele trei mari librării de pe bulevardul principal al Pragăi este deschisă cam mereu. Chiar și duminica și de sărbători. Nimănui nu i-a venit ideea că sunt prea multe pe o singură stradă și că poate roiurile de turiști ar vrea „și altceva”. Turiștii, desigur au și ei drepturile lor. Cîteodată, iau parte, la statuia regelui Vaclav de pe artera care îi poartă numele, fără să vrea, la proteste. Mai mici sau mai mari. Unele sunt în favoarea independenței Tibetului, altele, cîteva în ultimii 3 ani, împotriva anexării peninsulei Crimeea la Rusia și a războiului din estul Ucrainei. Altele pentru drepturi ale omului, de oriunde ar fi el. Nu sunt mulțimi covîrșitoare la aceste proteste, dar cei cărora le pasă reușesc să se adune și să își arate sentimentele. E drept că nu întotdeauna aceste mici adunări publice apar și în buletinele de știri.
Un prieten cinefil îmi spunea că praghezii ar ieși la proteste în număr mare numai dacă s-ar interzice băutul berii sau dacă s-ar scumpi. Berea este cîteodată chiar mai ieftină decît apa îmbuteliată.
La cele cîteva cinematografe „de artă” pragheze, în programul lunii mai este și filmul lui Cristi Mungiu Bacalaureat. La intrare găsești gratuit pliantul filmului: date despre regizor, un interviu, orele de proiecție de la sălile din această rețea. Ca să ajungi să-ți placă filmul trebuie să și știi cîte ceva despre el și autor. În sala în care am văzut eu filmul nu era multă lume, dar a fost urmărit cu sufletul la gură.
Nu sunt săli mari aceste săli „de artă” – maxim o sută și ceva de locuri – unele sunt în centru, altele prin cartiere. Nu se cumpără pop corn la intrare, dar se cumpără bere și un fel de hot dog, în care, pentru vegani, crenvurștiul este înlocuit de... un morcov fiert...
Și aici sunt spectacole și pentru copii și pentru familii și pentru seniori... Cu prețuri speciale și programe speciale. Ca să iubești filmul, trebuie să fii învățat să îl iubești... ca să reziști economic, trebuie să te adaptezi și gusturilor publicului vegan. La bere însă nu poți renunța nicicum.
Astă iarnă, la retrospectiva Stanley Kubrick toate biletele erau vîndute din prima săptamînă.
Un prieten fotograf ceh cu care m-am întîlnit întîmplător pe dealurile de la Petrin în iarnă mi-a vorbit cu mult entuziasm despre protestele din România, despre cît de mult i-a plăcut România cînd a vizitat-o și fotografiat-o. Mai ales Munții Retezat și Delta Dunării și Galațiul. Și da, își amintește că în anii tinereții, în România, în urma lui erau mereu cei de la Securitate. Pentru că avea cu el un aparat de fotografiat. Nimic neobișnuit pentru un locuitor al aceluiași „lagăr” comunist.
Acum, îmi spunea, s-a bucurat mult că românii au ieșit în stradă și că luptă pentru democrație, că nu s-au săturat de ea și că știu cît de ușor o pot pierde.
Prietenul meu fotograf stă în apropiere de Mînăstirea Loreta și pe o stradă dosnică mi-a arătat clădirea în care erau aduși dizidenții la interogatorii, legați la ochi și plimbați ore întregi pe străzile mici ca să nu știe unde se află. Pe clădire – care și acum pare sordid-înfricoșătoare – este doar o simplă placă ce amintește de oamenii chinuiți și torturați și umiliți și omorîți aici. „Tot de pe vremea lui Havel”, îmi spune prietenul fotograf, cu anume tristețe și poate resemnare.
De unde locuiește aude mereu clopotele de la Loreta și nu poate să nu se mai gîndească la cei care nu le mai aud. „Voi, românii aveți un cult special al morților, poate la voi e altfel cu amintirea dizidenților și a victimelor comunismului”.
Evitînd răspunsul, i-am spus că noi niciodată nu am avut un lider politic care să fi scris sau să se fi gîndit să scrie despre „Puterea celor fără de putere”. Ahoj!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara