Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Poveştile ciumei de Mario Vargas Llosa

La cei 78 de ani ai săi, Mario Vargas Llosa a primit numeroase premii, de-astă dată însă autorul s-a premiat singur, oferindu-şi un premiu aparte: jocul pe scenă. După Adevărul minciunilor, Odiseu şi Penelopa şi O mie şi una de nopţi, Llosa scrie o nouă piesă de teatru, inspirată acum de Decameronul lui Boccaccio. Este o piesă cu cinci personaje – Ducele Ugolino, Giovanni Boccaccio, Aminta: contesa de Santa Croce, Panfilo şi Filomena – interpretate de însuşi Vargas Llosa, Aitana Sánchez Gijón, Pedro Casablans, Marta Poveda şi Oscar de la Fuente, sub bagheta regizorului Joan Ollé, la Teatro Español din Madrid, premiera având loc în ianuarie 2015.
E cunoscută relaţia ataşantă a lui Llosa cu teatrul, de aceea n-a mai surprins pe nimeni curajul lui de a juca în piesa pe care i-a inspirat-o Boccaccio, luându-şi în serios rolul învăţat temeinic. La premieră soţia nu l-a însoţit, preferând să rămână în Peru de teamă că Mario se va afla într-o postură ingrată pe scenă, totuşi Llosa n-a dat înapoi. Fiind întrebat dacă nu are trac urcând pe scenă fără a fi actor, a răspuns răspicat: sunt îngrozit, dar nu vreau să ajung un mort în viaţă. Mă întristează enorm oamenii care devin nişte morţi în viaţă, pierzându-şi iluziile şi resemnându-se să aştepte... ce? I-am admirat întotdeauna pe cei ce rezistă până la sfârşit, oameni pe care moartea îi surprinde ca un accident, în plină activitate. Aşa mi-ar plăcea şi mie să mor. Adesea fac lucruri temerare, cum ar fi să joc teatru, dar simt această nevoie de a trăi intens, experimentând de toate.
Textul, scris chiar în Florenţa lui Boccaccio şi a lui Dante, are un farmec aparte. Aşa cum ne-a obişnuit, Vargas Llosa a stat un timp în Toscana, a vizitat casa lui Boccaccio în Certaldo, s-a documentat în Biblioteca Facultăţii de Litere a Universităţii din Florenţa, a stat de vorbă cu cercetători, filologi şi istorici. Rezultatul: un Decameron în miniatură, o bijuterie teatrală. Vă invit, în cele ce urmează, să citiţi un fragment din prefaţa autorului.

I

De când am citit pentru prima oară Decameronul, în tinereţe, m-am gândit că situaţia prezentată iniţial în carte, înainte de a începe poveştile, este una esenţialmente teatrală: blocaţi într-un oraş mistuit de ciumă, din care nu pot fugi, un grup de tineri fac tot posibilul să fugă totuşi într-o lume imaginară, refugiindu-se într-o vilă spre a depăna poveşti. Confruntându-se cu o realitate intolerabilă, şapte fete şi trei băieţi reuşesc să scape de ea prin intermediul fanteziei, transpunându-se într-o lume plămădită din poveşti pe care şi le spun unul altuia, poveşti care-i poartă din această deplorabilă realitate într-o alta, a vorbelor şi a viselor, imunizându- i contra ciumei.

Oare nu simbolizează această situa- ţie însăşi raţiunea literaturii? Oare noi, oamenii, nu inventăm poveşti din timpuri străvechi spre a ne împotrivi – adesea în chip inconştient – unei realităţi care ne copleşeşte, neîmplinindu- ne deloc visele? (...)

Perioada în care am scris piesa aceasta a fost una dintre cele mai minunate din viaţa mea şi asta graţie lui Giovanni Boccaccio! Să-l citesc, să-l recitesc şi să încerc să reconstitui atmosfera prin lectură şi vizite în locuri în care a trăit şi a scris – iată o experienţă formidabilă! În Florenţa toamnei Evului Mediu se iveau cele dintâi lumini ale Renaşterii. Dante, Boccaccio şi Petrarca, cei trei aştri literari ai acelei epoci de tranzit au inspirat tot ce a creat mai bun cultura occidentală; odată cu ei s-au născut forme, modele, idei şi valori estetice valabile până azi şi răspândite în lumea întreagă.

Giovanni Boccaccio se afla în Florenţa când a izbucnit ciuma neagră, în martie 1348. Se pare că epidemia provenea din sudul Italiei, adusă cu vapoarele care transportau condimente din Orientul Îndepărtat. Şobolanii o aduseseră până în Toscana. Scriitorul şi poetul avea vreo treizeci şi cinci de ani. Fără acea teribilă experienţă – se zice că ciuma a decimat o treime din cei o sută treizeci de mii de locuitori ai Florenţei – el n-ar fi scris Decameronul, capodoperă absolută şi operă de referinţă în proza occidentală, rămânând probabil ca şi până atunci, un scriitor intelectual şi elitist, care prefera latina limbii populare, fiind preocupat mai degrabă de expuneri teologice, clasice şi erudite decât de o creaţie literară inedită, accesibilă marelui public. Experienţa ciumei bubonice a făcut din el un alt om, fiind decisivă pentru naşterea marelui narator ale cărui povestiri vor avea numeroşi cititori de-a lungul secolelor, în toate părţile lumii. Întrun anumit fel ciuma – apropierea morţii atroce – l-a umanizat, apropiindu-l de oamenii obişnuiţi despre care nu ştia mare lucru, tatăl lui fiind un negustor înstărit.

Dorinţa de plăcere şi bucurie a celor zece tineri izolaţi în Vila Palmieri apare ca un antidot împotriva ororii pe care o provoacă asupra lor spectacolul ciumei care a transformat străzile Florenţei într-un apocalips cotidian, după cum aflăm în prima povestire. Ceva asemănător s-a întâmplat şi cu Boccaccio, până atunci un om dedicat mai degrabă studiului, adică vieţii intelectului – mitologie, religie, istorie, maeştrii latini – decât lumii simţurilor. Ciuma – moartea în cea mai crudă ipostază a ei – l-a făcut să descopere minunea care este viaţa trupului, a instinctelor, a sexului, a mâncării şi a băuturii. Decameronul reprezintă mărturia acestei convertiri. Nu se poate spune c-a durat foarte mult. Câţiva ani mai târziu, setea de cunoaştere şi religia îl vor recuceri iar, îndepărtându-l de lumea străzii, de contemporani, de cei pe care Montaigne îi numea „oamenii comuni, obişnuiţi”, făcându-l să revină la bibliotecă, la teologie, la enciclopedie, la lumea clasicilor. Pasiunea sa constantă şi continuă pentru cultura greacă reprezintă un prim indiciu al admiraţiei pe care umanismul renascentist îl va nutri faţă de trecutul elen cu istoria, filosofia, arta, literatura şi teatrul său. Primele cărţi ale lui Boccaccio – Filocolo, Filostrato, Teseida, Comedia delle ninfe fiorentine, Amorosa visione, Elegia di madonna Fiammetta, Ninfale fiesolano – sunt inspirate din cărţi, nu din viaţa reală şi sunt scrise în latină sau în limba populară, dar nu transmit experienţe trăite, ci experienţe culturale, respectiv experienţe ale vieţii devenite teorie filosofică sau teologică, mit literar, forme de uz social, amoros, cavaleresc sau curtean, devenite literatură. Valoarea lor – mai mare sau mai mică – se înscrie într-un cadru convenţional, revendicându-se în mare parte din poezia lui Dante. Decameronul – operă a ciumei, brutală evocare a faptului că viaţa spirituală reprezintă doar o dimensiune a vieţii şi că mai există o alta, vizând nu mintea, nu cunoaşterea, ci trupul, dorinţele, pasiunile şi funcţiile organice – este o adevărată revoluţie, căci în poveştile sale viaţa directă, materială, nu a elitelor şi a ideilor, ci viaţa împărtăşită de toţi (meşteşugari, ţărani, negustori, piraţi, corsari, călugări şi călugăriţe, regi, nobili, aventurieri etc.) devine protagonistă, fără intervenţiile teoretice ale literaturii. Decameronul iniţiază realismul în literatura europeană la cel mai înalt nivel. De aici şi extraordinara sa popularitate, comparabilă cu popularitatea lui Don Quijote peste secole.

Decameronul a circulat de la început în copii manuscrise, bucurându-se de un enorm prestigiu şi de o difuzare pe măsură; prima sa ediţie tipărită a apărut aproape un secol şi jumătate mai târziu, la Veneţia, în 1492, în anul descoperirii Americii şi se spune că regina Isabela Catolica a fost una dintre cele mai înfocate cititoare ale cărţii. (...)

În mod ciudat, după acele pagini iniţiale, halucinante şi macabre, bântuite de boală şi moarte, ciuma dispare din carte. Aproape că nu mai apare în cele o sută de povestiri... Poveştile sunt depănate la ora 3 după-amiază, doar cinci zile pe săptămână, cu excepţia zilei de vineri, din motive liturgice şi a zilei de sâmbătă, respectând odihna bibilică. Înainte de a depăna poveşti, tinerii se plimbă prin grădinile Villei Palmieri, bucurându-se de parfumul florilor şi de cântecul păsărilor, mănâncă, beau, cântă şi dansează, pregătindu-şi trupul şi spiritul pentru cufundarea în imaginar, în lumea ficţiunii. (...)

Personajele povestirilor – oameni culţi sau primitivi, bogaţi sau săraci, nobili sau plebei – trăiesc tot felul de aventuri, căutând cu toţii (şi atingându-ş i aproape întotdeauna obiectivul) în primul rând plăcerea carnală şi abia apoi satisfacţia bănească. Principalul obiectiv al personajelor – bărbaţi şi femei – e mai degrabă satisfacţia materială decât cea spirituală. Ei se dedau acestei plăceri carnale cu bucurie, fără prejudecăţi, spărgând tabuuri şi interdicţii morale sau religioase, fără teamă de bârfe şi convenţii. Senzualitatea, trupul, poftele sunt exaltate şi cultivate de personajele Decameronului. S-ar zice că apropierea ciumei – moartea iminentă – permite acestor povestaşi o libertate a cuvântului şi a creativităţii care în alte împrejurări n-ar fi fost nicicum îngăduită. (...)

Boccaccio ne spune în prima poveste a Decameronului că unul dintre efectele ciumei a fost prăbuşirea morală a Florenţei şi că florentinii s-au dedat în acele zile de ciumă şi moarte necuviinţei şi desfrâului, încălcând norme, reguli şi conduite respectate până atunci în cadrul relaţiilor sexuale.

În cazul celor zece tineri care se refugiază în Villa Palmieri, aceste desfrâuri sexuale sunt doar verbale, ele petrecându-se doar în poveşti, astfel încât în acele zece zile (care de fapt sunt paisprezece) comportamentul lor e cât se poate de cumpătat, cu toate că autorul Decameronului afirmă iniţial că cei trei băieţi erau îndrăgostiţi de fete, fără a le numi însă. Tinerii cântă, dansează, mănâncă şi beau, dar apoi fiecare se retrage în iatacul său, fără ca între ei să se producă nici o apropiere sexuală. Nimeni nu face dragoste, nu există aventuri amoroase.

Au fugit oare din Florenţa doar pentru a evita spectacolul cu bolnavi şi cadavre? Inspirata Pampineea, cea care a avut ideea izolării în Villa Palmieri, rosteşte o frază ce dezvăluie o intenţie mai ambiţioasă decât îndepărtarea de oraş doar pentru a se salva. Ea priveşte acea fugă ca pe o mântuire, o iniţiativă care ar putea scăpa grupul de la moarte. (...) Pampineea consideră ficţiunea ca fiind nu doar o distracţie, ci un posibil vaccin contra ravagiilor epidemiei. De la acest gând al fetei se iveşte în Poveştile ciumei ideea atribuită lui Giovanni Boccaccio: depănând poveşti poţi crea un labirint în care ciuma se rătăceşte şi nu-i atinge pe povestaşi. (...)

Cinismul, ireverenţa şi şmecheria, asezonate cu un umor puternic, constituie morala tuturor povestirilor. Totul e posibil pentru a obţine plăcerea, mai ales când vrei s-o ai pe femeiea dorită (uneori pe bărbatul dorit). Femeile cedează cu uşurinţă acestor tentaţii pentru putere, pentru bani dar şi din simpla dorinţă. (...) Morala acestor poveşti e foarte importantă: orice e posibil pentru a obţine plăcerea sexuală sau ventrală (gastronomică) şi a petrece o clipă fericită. Înşelăciunea, farsa, minciuna, furtul – toate sunt permise dacă-i vorba să te culci cu o doamnă, să-ţi însuşeşti bani străini sau să te bucuri de un festin copios. Sclav instinctelor sale, omul trăieşte ca să şi le satisfacă. (...)

Această libertate devine extremă când e vorba de criticarea feţelor bisericeşti – preoţi, călugări şi călugăriţe – descrişi în Decameron (clerul, în general) ca o faună coruptă, senzuală şi vorace; o faună certată cu orice formă de spiritualitate, lacomă, impudică şi simoniacă, care abuzează de credulitatea enoriaşilor fără scrupule. Dacă ne gândim că în epocă puterea Bisericii era enormă, având toate pârghiile ca să-şi combată adversarii, e cu atât mai surprinzătoare această trăsătură care se repetă adesea în poveştile Decameronului: o nemiloasă critică – ce frizează adesea caricatura – a desfrâului şi a nelegiuirilor comise pretutindeni de Biserica Catolică. În acest sens, e greu de închipuit două creaţii mai antagonice decât Decameronul şi Comedia lui Dante, al căror pasionat cititor şi cercetător a fost Boccaccio. El a fost primul care a scris o carte intitulată Viaţa lui Dante, adăugându-i Comediei adjectivul divină care a însoţit-o de atunci. Marele poem al lui Dante devine cunoscut în 1312 – Infernul, în 1315 – Purgatoriul, iar puţin după moartea autorului apare şi Paradisul, în 1321. Deşi Dante a prezentat în Infernul său mulţi slujitori ai Bisericii păcătoşi, opera lui este impregnată de religiozitate, fiind summum-ul literar al concepţiei creştine despre credinţă, lume şi lumea de apoi; vajnică apărătoare a ortodoxiei. În istoria literaturii nu există o mărturie literară mai ambiţioasă şi mai genial inspirată de doctrina creştină cum este Comedia. În schimb Decameronul, scris doar la o jumătate de secol după apariţia capodoperei lui Dante, e departe de a exprima o asemenea identificare cu teologia şi cu filosofia creştină. Păstrează faţă de ele o distanţă care, nefiind neapărat proclamată atee, poate fi socotită laică şi indiferentă la preocupările teologico-politice. E drept că povestirile lui Boccaccio se desfăşoară sub autoritatea spirituală a creştinismului – lucru incontestabil – dar respectiva autoritate e mai degrabă aparentă decât reală, în orice caz retorică, lipsită de orice profunzime spirituală, căci personajele practică o morală ce contrazice radical poruncile Bisericii, porunci încălcate continuu, fără nici o problemă.

Ceea ce înseamnă că enorma admiraţie pe care Boccaccio o nutrea faţă de Dante a avut mai degrabă un caracter literar decât religios. Nu ştim când a citit Boccaccio Divina Comedie pentru prima oară, dar se pare că era foarte tânăr, căci chiar din primul său roman, Filocolo, scris la Napoli prin 1336, când era un apatic student la Drept, îi aduce lui Dante un omagiu deosebit, mai ales poeziei lui, pe care a admirat-o întotdeauna, ba chiar a şi imitat-o. De-a lungul vieţii sale, Boccaccio a copiat de trei ori Comedia şi o dată Vita nuova pentru a contribui la difuzarea lor. Pesemne că această admiraţie a iscat subtile controverse cu maestrul Petrarca, pe care Boccaccio l-a cunoscut în anul 1350, la Florenţa – abia revenit din Ravena – devenindu-i de atunci un cititor fidel şi prieten bun. În următorii 24 de ani cei doi scriitori au întreţinut o bogată corespondenţă ce atestă legătura profundă care i-a unit, reprezentând totodată o importantă sursă de informaţii despre istoria şi cultura epocii. După Amedeo Quondam această prietenie a fost o permanentă confruntare, căci spre deosebire de Boccaccio care s-a declarat mereu un discipol fidel şi un mare admirator al lui Petrarca, acesta din urmă se arăta doar indulgent, ba chiar dispreţuitor faţă de scrierile prietenului său.

Petrarca se născuse la Arezzo, în 1304, dar a trăit din tinereţe la Avignon, unde a cunoscut-o pe Laura, cea care i-a inspirat sute din faimoasele sale sonete. Cum Laura a murit în 1348 se presupune c-a fost una dintre victimele ciumei florentine, la fel ca şi unul dintre copiii nelegitimi ai lui Petrarca, răpus şi el de epidemie. Prietenia cu Boccacccio s-a consolidat când Petrarca, părăsind Provenţa, s-a instalat în Florenţa; aici ambii au început să citească şi să discute despre Seneca, Cicero, Titus Livius şi Părinţii Bisericii. Peste ani, aflând Petrarca de dezastrul fizic şi economic în care se zbătea Boccaccio, retras la Certaldo, i-a lăsat acestuia din urmă prin testament – înainte de a muri la Padova – cincizeci de florini de aur, ca să-şi cumpere un palton călduros de iarnă. Nu ştim dacă Boccaccio a reuşit să şi-l cumpere, căci a murit în anul următor (1375).

Vâna laică, populară şi realistă a Decameronului a slăbit în opera ulterioară a lui Boccaccio, odată cu călătoriile oficiale, cu sarcini administrative, întreprinse în Italia sau Franţa. (Încântat i-a dus atunci 10 florini de aur lui sor Beatrice, fiica lui Dante, călugăriţă în claustrul Mănăstirii Santo Stefano degli Ulivi, în Ravena). În acea perioadă reînvie pasiunea sa din tinereţe pentru cultura clasică greco-latină şi pentru religie. Scrie cărţi de erudiţie istorică, cartografică şi teologică. (...) Se zice că atunci a vrut să ardă Decameronul, ruşinat de caracterul libidinos şi anticlerical al poveştilor şi că, printre alţii, Petrarca a fost cel care l-a făcut să se răzgândească. Oricum, deja era imposibil ca Decameronul să dispară, căci versiunile în manuscris circulau prin jumătate de Europă, fiind citite nu doar în privat, ci şi în public, pe la colţuri de stradă şi în taverne, de trubaduri şi cântăreţi ambulanţi. (...)

Boccaccio şi-a trăit ultimii ani de viaţă în sărăcie şi singurătate... Trăia singur, însoţit doar de Bruna, o bătrână servitoare, revizuind traducerile în latină din Iliada şi Odiseea lui Homer, traduceri făcute de prietenul lui, elenistul Leonzio Pilato.

Ultima sa activitate intelectuală i-a dedicat-o maestrului său, Dante. A fost angajat de Signoria Florenţei să ţină lecţii pentru promovarea în rândul marelui public a operei poetului. Boccaccio a ţinut prima lecţie pe 23 octombrie 1373 în biserica Santo Stefano di Badia, la doar câţiva paşi de casa natală a autorului Comediei. Martorii spun că era un public eterogen: oameni din popor, preoţi, autorităţi, intelectuali, persoane de rang înalt. Lecţiile, pentru care era plătit cu o sută de florini, au durat câteva luni, dar s-au întrerupt brusc, cu siguranţă din pricina sănătăţii sale şubrede.

Pe biroul lui din Certaldo a lăsat cele 59 de prelegeri pe care le-a ţinut despre Dante şi o ultimă prelegere – a 60-a – pe care n-a mai apucat s-o termine.


II

Ca şi poemele homerice, Don Quijote sau romanele lui Victor Hugo şi Dickens, poveştile Decameronului au fost adaptate de-a lungul secolelor în toate genurile, spre a ajunge la publicul larg, nu doar la cititorii textului literar... Piesa pe care am scris-o – Poveştile ciumei – este tot o creaţie inspirată din nemuritoarele poveşti ale florentinului universal. E o versiune foarte liberă, în format mic, a acelei opere care, pornind de la un element esenţial al Decameronului – fuga spre imaginar a unui grup de persoane pentru a scăpa de ciuma ce distrugea totul în jur – elaborează o poveste alcătuită din câteva poveşti ce aduc în lumea reală o realitate fictivă care înlocuieşte vieţile protagoniştilor, salvându-i de cea mai cumplită nenorocire a condiţiei umane: pieirea, moartea. Adevărata viaţă se diluează pe parcursul operei, estompându- se ulterior în labirintul invenţiilor povestite şi reprezentate de cele cinci personaje, proces în care ei înşişi dispar şi reapar, în timp ce vieţile lor reale – pe care nu le aflăm nicicând cu exactitate – sunt înlocuite de vieţile imaginate pe care le povestesc, întruchipându-le succesiv. Nu e o acţiune fantastică, ci una de realism fantastic – sunt lucruri diferite – căci este ceea ce fac actorii pe scenă, jucându-şi rolul, şi ceea ce facem noi oamenii când ne închipuim că trăim aventuri sau situaţii diferite de cele din existenţa noastră cotidiană. Noi facem asta în singurătate, în secret. Personajele din Poveştile ciumei o fac în public, prin mici spectacole, exorcizând ciuma. Pentru ele, jocul pe scenă e o chestiune de viaţă şi de moarte, o luptă pentru supravieţuire.

Sunt oare cinci personaje în piesă sau doar patru? Aminta, contesa de Santa Croce, nu pare a fi aidoma celorlalţi, ci mai degrabă o cetăţeană a regatului fanteziei, o creaţie a ducelui Ugolino de care ceilalţi nu sunt conştienţi, o fiinţă care nu are aceeaşi consistenţă ca ceilalţi, un personaj de poveste. (...)

Dintre cele patru personaje, doar Panfilo şi Filomena se regăsesc în Decameron. Boccaccio nu ne spune mare lucru despre cei zece tineri care se refugiază în Villa Palmieri ca să depene poveşti, doar că erau veseli, tineri şi de familie bună. Panfilo şi Filomena au identităţi diferite de-a lungul piesei. Oare e vreuna adevărată? Nu putem şti; lucrul acesta îl decide spectatorul sau poate accepta faptul că adevărata identitate a tinerilor este aceea de a nu avea niciuna, cu alte cuvinte identităţile lor sunt fragile şi alunecoase, schimbându-se în funcţie de împrejurări, aşa cum se întâmplă în viaţa adevărată a actorilor.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru ducele Ugolino şi Boccaccio. În cazul acestuia din urmă, cum personajul piesei e inspirat de figura istorică, e clar că există o identitate reală dincolo de măştile sub care se ascunde şi se transformă de-a lungul Poveştilor ciumei. O precizare: deşi Boccaccio era relativ tânăr când a trăit experienţa ciumei – treizeci şi cinci de ani - în piesă el apare aşa cum a fost, după spusele martorilor, la bătrâneţe: foarte gras şi greoi în mişcări, dar cu un spirit ager, parcă întinerit de ciumă, care pe de o parte îl îngrozeşte prin vecinătatea morţii, dar pe de altă parte îi dă energie, făcându-l să trăiască poveştile care-l fac nemuritor. Boccaccio din Poveştile ciumei e un ins plin de imaginaţie şi senzual, care iubeşte viaţa şi fanteziile şi nu vede nici o incompatibilitate între plăcerile materiale şi viaţa spirituală, aceasta din urmă fiind pentru el mai degrabă invenţia literară şi cunoştinţele intelectuale, nu credinţa religioasă.(...)

Muzica, dansul, pantomima şi mimica sunt esenţiale în piesă. Personajele povestesc şi-şi joacă poveştile, dar şi mimează şi parodiază în linişte, când ducele Ugolino sau contesa de Santa Croce vorbesc între ei sau când două personaje se izolează într-un episod, iar celelalte sunt excluse din acţiune.... Muzica ne poartă în acea epocă străveche, creând o ambianţă plăcută, festivă şi intensă în Villa Palmieri, o atmosferă de aşteptare în care fugarii îşi inventează şi trăiesc ficţiunea.


În acest sens, Poveştile ciumei sunt fidele Decameronului lui Boccaccio, deşi în alte privinţe se distanţează mult de model. Puţine opere au exaltat într-atât invenţia literară ca aceasta, conferind poveştilor nu doar rolul de a întreţine şi îmbogăţi viaţa cu experienţe imaginare, ci şi un rol definitiv: imunizarea omului împotriva morţii. Fireşte, acest lucru trebuie înţeles în sens simbolic: nimic nu poate împidica faptul ca mai devreme sau mai târziu timpul să învingă omul! Salvarea de ciumă prin literatură trebuie percepută ca o metaforă: cei zece tineri care se refugiază în Villa Palmieri ies de acolo mai plini de vitalitate decât erau iniţial, iubind mai mult viaţa şi fericirea, dar fiind şi mai conştienţi de necesitatea de a dărui acestei vieţi – care nu-i eternă pentru nimeni – un scop şi o creativitate care s-o prelungească oarecum dincolo de moarte, lăsând o urmă când trupul nu va mai exista. Prin literatură, teatru şi arte omul e apărat de demoralizarea provocată de o ameninţare cum ar fi ciuma neagră.

Suntem cu toţii actori, majoritatea fără s-o ştim măcar. În multe clipe ale vieţii noastre renunţăm la spontaneitate şi lăsăm pe altcineva să vorbească şi să acţioneze în numele nostru. (...) Actorii sunt profesionişti. Dar noi, ceilalţi oameni, suntem actori fără s-o arătăm, când „acţionăm” păstrând aparenţele şi respectând convenţiile sociale, când suprapunem peste ego-ul nostru autentic un ego social sau când, în intimitate, ne lăsăm pradă dorinţei de a fi altcineva, făcând ceea ce n-am făcut niciodată şi n-am face vreodată în realitate. Într-un fel, băieţii şi fetele din Decameron care fug de Florenţa spre a scăpa de ciumă, refugiindu-se şi depănând poveşti – devenind alţii – simbolizează esenţa condiţiei umane. (...)

Cu şase secole înainte de a se vorbi despre angajarea scriitorului şi literatura angajată, Giovanni Boccaccio o practica deja. Şi n-o făcea din raţiuni ideologice, ci datorită intuiţiei sale sigure şi sensibilităţii sale anticipative.

Prezentare şi traducere de Luminiţa Voina-Răuţ

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara