Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Poveşti şi puţină psihologie abisală de Catrinel Popa

Robert Moss, Istoria secretă a visului, trad. din limba engleză de Ana Maria Ştefănescu, Bucureşti, Editura Nemira, 2016, 390 p., f.p.

Teoretician şi practician recunoscut al metodelor de explorare a spaţiului oniric (de numele său se leagă conceptul de „vis activ”), Robert Moss a avut de-a lungul vremii şi preocupări care – cel puţin la prima vedere – nu par să trădeze vreo legătură cu domeniul care l-a consacrat (timp de zece ani, între 1970 şi 1980, a fost redactor la „The Economist”, colaborând totodată la BBC, „The Daily Telegraph”, „The New York Times Magazine” etc., ca jurnalist specializat în afaceri internaţionale).

Nu este exclus ca discursul său despre vis să fi avut de câştigat – paradoxal – tocmai de pe urma acestei experienţe complementare. Altminteri cum s-ar explica tendinţa de a permeabiliza graniţa dintre teritoriul imaginarului şi cel al acţiunii practice? Sau ambiţia de a reinterpreta, prin prisma celui dintâi, evenimente cruciale din istoria lumii?

Deloc întâmplător, încă din primele pagini ale cărţii ne întâmpină următorul moto, decupat din studiul lui Jacques le Goff despre imaginarul medieval: „Imaginaţia are un rol foarte important în istoria omenirii şi ar trebui să fie de importanţă centrală în scrierea şi în predarea istoriei. Lumea imaginaţiei îi hrăneşte pe oameni şi îi face să acţioneze.” Desigur, nu e vorba de vreo descoperire, ci de un adevăr uitat pe care din când în când e bine să ni-l reamintim (mai cu seamă într-o societate „globală” tot mai dezorientată în faţa răbufnirilor iraţionalului).

În acest scop, Moss ţese o ingenioasă „pânză a viselor”, în care documente de arhivă şi opere literare, relatări despre coincidenţe enigmatice şi schimburi epistolare revelatoare (ca acela dintre Carl Jung şi Wolfgang Pauli) sunt convocate (sau mai exact „conjurate”), ca argumente în favoarea hegemoniei visului şi a imaginaţiei în istoria care contează cu adevărat. Cele douăsprezece capitole (fără a mai pune la socoteală introducerea şi epilogul) aduc în scenă personaje remarcabile, din diferite epoci şi culturi (de la Synesius din Cirene şi Artemidor, la Ioana d’Arc şi Lucrecia de Léon, faimoasa spioană a viselor din Madridul secolului al XVI-lea), toate având în comun vocaţia vizionară şi puterea de a schimba cursul previzibil al evenimentelor. O menţiune aparte merită capitolul dedicat viselor, reveriilor şi viziunilor scriitorilor, unde descoperim, printre altele, detalii mai puţin ştiute despre visele mediumnice ale lui Graham Green (capabil nu doar să proiecteze destine imaginare în paginile romanelor şi povestirilor sale, ci şi să anticipeze catastrofe reale, în special naufragii), despre o stranie întâlnire – tot în spaţiul visului – dintre Moss şi Roger Caillois, despre rolul oniricului în scrierile clasicilor ruşi (Puşkin, Gogol, Griboiedov, Dostoievski etc.) sau despre maniera, nu cu totul străină de magie, în care Coleridge folosea lectura. Astfel de pagini vin să confirme intuiţia lui Borges care considera că literatura nu ar fi nimic altceva decât un vis direcţionat (afirmaţie nu întâmplător aleasă drept moto al capitolului cinci, Din biblioteca viselor). Nu lipsesc exemplificările menite să întărească ideea că visele – elemente cheie ale unui limbaj universal al semnelor – sunt purtătoare ale aceluiaşi fel de creativitate şi de conştiinţă poetică specifice artei şi literaturii. Nu de foarte multă perspicacitate este nevoie pentru a băga de seamă poeticitatea mizanscenei din formidabilul vis al lui Jung, acela care i-a provocat revelaţia inconştientului colectiv: într-o casă cu multe etaje din visul său, tânărul Carl devine conştient că mai există un palier sub cel obişnuit, cu înfăţişare burgheză, la care locuieşte; când începe să exploreze, descoperă un nivel cu mobilier în stil medieval şi, sub el, un beci roman cu arcade, iar mai jos, ridicând o lespede de piatră, descoperă o peşteră în care se află împrăştiate câteva oase, ceramică şi două cranii). Psihanaliza şi literatura se nutresc aşadar reciproc, iar poveştile – născocite sau visate – reprezintă o cale sigură de acces către un spaţiu eliberat de reprimarea şi negarea din timpul stării de veghe.

Oricum ar fi, ceea ce ne cucereşte atunci când parcurgem paginile acestei istorii „secrete” este firescul cu care autorul reuşeşte să concilieze o erudiţie năucitoare (care ar risca, în alte circumstanţe, să descurajeze cititorul), cu experienţa personală de analist şi „ghid” al visului activ, armonizate într-un discurs din care nu lipsesc suspansul şi palpitul viu al ideii.


Marie-Louise von Franz, Pisica. O poveste despre răscumpărarea femininului, trad. din limba engleză de Sanda Roşescu, Bucureşti, Editura Nemira, 2016, 136 p., f.p.

Tot într-o lume a imaginaţiei, a arhetipurilor şi a viselor ne invită Marie Louise von Franz în cartea sa Pisica. O poveste despre răscumpărarea femininului, un excelent studiu de psihologie abisală avându-şi originea într-o suită de prelegeri susţinute de von Franz la Institutul C.G. Jung din Zürich. De astă dată firul conducător este reprezentat de trama unui basm românesc atipic, cules în Transilvania (redat integral după culegerea Die Märchen der Weltliteratur), a cărui intrigă se ţese în jurul unei prinţese vrăjite, preschimbată în pisică şi osândită să rămână aşa până când un fiu de împărat îi va tăia coada şi capul. Cel destinat să joace acest rol nu întârzie să se ivească, iar eroina recapătă, în cele din urmă, înfăţişare de femeie (o femeie de o frumuseţe răpitoare). Nu este un secret că, inclusiv la nivelul percepţiei comune, afinităţile tainice dintre femei şi pisici sunt socotite până azi pe cât de numeroase, pe atât de profund neliniştitoare (într-o lume prea ataşată de valorile carteziene), iar Marie Louise von Franz le scoate în relief, pe măsură ce analizează, cu răbdare şi umor, strania poveste a prinţesei-pisici. Miza discursului său nu este atât una polemică (deşi pledoaria pentru o repunere în drepturi a femininului, a iraţionalului, a corporarului, a „secundarului” se citeşte cu uşurinţă printre rânduri), cât una de ordin practic (eficientizarea tehnicilor şi metodelor utilizate în analiză pentru a-i ajuta pe oameni să se deschidă experienţei arhetipale). În această ecuaţie referinţele mitologice, asocierile ţinând de studiul comparativ al religiilor, incursiunile în teritoriul etnologiei, paremiologiei şi antropologiei joacă, desigur, un rol însemnat, însă singure nu ar fi de ajuns să transforme eseul într-o lectură revelatoare. Crucială se dovedeşte până la urmă inteligenţa vie şi fantezia asociativă a autoarei, firescul cu care îşi construieşte, din aproape în aproape, demonstraţia, descifrând conotaţiile simbolice ale obiectelor şi acţiunilor întreţesute în urzeala poveştii. Fie ele ieşite din comun sau obişnuite în lumea basmelor – vrăji şi blesteme, capcane, regate pustiite, castele ciudate, iatagane, mere de aur, o pânză de in atât de fină încât poate trece prin urechile acului, o halcă din pietre nestemate, regi beţivi şi clopote care bat la momentul oportun – toate sunt disecate şi plasate în relaţie cu marile teme ale individuaţiei, răscumpărării şi unirii contrariilor (mysterium coniunctionis), elementecheie, după cum se ştie, în teoria şi practica analizei de descendenţă jungiană.

Dezinvoltura, eleganţa şi umorul cu care Marie Louise von Franz demontează prejudecăţi şi stereotipuri misogine (procedând – et pour cause! – într-un fel ocolit, metodic, cu adevărat felin), mi-a adus aminte de amuzanta definiţie pe care o regăsim în dreptul substantivului „pisică” în ingeniosul dicţionar flaubertian al ideilor primite de-a gata: „Pisicile îşi trădează stăpânul. Tigri de salon. E bine să li se taie coada ca să nu căpieze.” Să fi cunoscut Flaubert basmul românesc despre prinţesa-pisică?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara