Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Poveşti cu un munte dormind în oraş de Petre Tănăsoaica

Recolta din vară a artiştilor dă să se aşeze pe simeze, cum s-a întâmplat la Râmnicu Vâlcea în Vinerea colorată, adică săptă- mâna trecută, ca într-un dialog al generaţiilor, mai întâi Angela Tomaselli, la Muzeul de Artă şi apoi Georgiana Poenaru şi Aurelia Ceuca Sanda, la Galeriile de Artă ale oraşului.

Am mai scris aici în anii din urmă despre cele trei artiste, din păcate întotdeauna în urma unor ieşiri în public în micuţul lor orăşel de provincie, unde o piaţă de artă s-ar putea constitui cu adevărat când marii magnaţi ai României se vor retrage aici să-şi savureze amurguri înceţoşate, ca în poveştile romantice din La Belle Epoque; în fine, lăsând gluma la o parte, îmi pun o întrebare cât se poate de rea şi anume ce şanse ar putea să aibă provincia României să se impună, chiar dacă musteşte de talente, altfel decât prin constituirea unor colecţii publice, care vor deveni odată şi o dată repere pe hărţile turismului cultural? Aş lua în discuţie aici cazul Angelei Tomaselli. Spre norocul său, întoarcerea în oraşul copilăriei, Brezoi, a fost una de bun augur, pentru că administraţia locală i-a sprijinit iniţiativele unor tabere de vară cu artişti prestigioşi din România, iar faptul că ea însăşi şi-a fixat ca domiciliu de referinţă oraşul copilăriei sale, se resimte în toată scenografia lucrărilor din ultimii ani. N-am să reiau însă textele critice cu care am urmărit-o pe Angela Tomaselli, încă de la fixarea sa în regimul de lucru de la Brezoi; cei interesaţi pot găsi aceste texte în arhiva României literare din ultimii ani, dar îmi îngădui să fac precizarea că întregul program artistic s-a limpezit pe direcţia căutării unor resurse emoţionale pentru a căror identificare întoarcerea în copilărie părea imperativă. O să găsiţi în colecţia de lucrări, găzduită deocamdată de Primăria oraşului, provenită de la ultima tabără de creaţie, o lucrare a lui Corneliu Vasilescu, având ca temă scrierea în regim gestualist a segmentului de peisaj, Vârful Ţurţudan, care domină oraşul. În chip ameninţător pentru un străin, cum este Corneliu Vasilescu, aş menţiona eu, care am decodificat în tuşele simple, dar apăsate ale artistului chipul acoperit al unui călău neînduplecat, iar ceea ce urmează în Chipurile şi închipuirile muntelui, genericul sub care Angela Tomaselli îşi desfăşoară interpretările sale despre spiritul protector al oraşului, Vârful Ţurţudan este o adevărată mitologie dezvoltată pe principiul căderii dintro poveste în alta, aşa cum fac mai ales copiii, cei care n-au ajuns încă artişti, dar sunt fără să vrea. Ori această stare genuină pare să fie ţinta Angelei Tomaselli, care disimulează inocenţa în viziuni ce pot să treacă în registru major abia când ajung în analiza interpretativă a receptorului! Practic, aceasta este baza – şi miza! – teoretică a interpretărilor sale legate de spiritul dominator al Ţurţudanului. În altă ordine de idei, să ne imaginăm o călătorie, să zicem a copilului care am fost – asta este propunerea Angelei Tomaselli – în spaţiul oarecum îngust al depresiunii în care se găseşte Brezoiul, având mereu în faţă, ca o oglindă, Vârful Ţurţudan, pe care se fac toate proiecţiile imaginaţiei, culese secvenţă cu secvenţă din drumul către sine. Imaginaţi-va această călătorie care se face de la înălţimea şi pe orizontul unui copil, unde o margaretă poate să pară un copac colosal dintr-o ţară exotică, furnicile sunt elefanţi, adevărate maşini de război traversând Alpii unei legende străvechi către câmpiile romane ale iluziei fiecăruia dintre cei ce se lasă seduşi, prin puterea imaginaţiei, că orice realitate este posibilă. Evident că fiecare secvenţă în parte din acest ciclu de lucrări cu Chipurile şi închipuirile muntelui este disponibilă interpretărilor, are propriul scenariu narativ, asupra căruia, păstrând misterul şi totodată cheile decodificărilor interpretative, artista rămâne stăpâna absolută! În acest caz ce se întâmplă, însă, cu receptorul, cel care nu ştie toate poveştile din lume, nici miturile şi nici scenariile din care se întrupează povestea cea noua? Rămâne în afara tabloului în aşteptarea ghidului sau a revelaţiei? Iată o întrebare peste care nu poate trece niciun artist dacă nu şi-a câştigat drept de suveranitate asupra artei sale, aşa cum se întâmplă, de exemplu, cu Marc Chagall, a cărui umbră adie vag uneori prin lucrările Angelei Tomaselli. Personajele, unele abia schiţate, n-ar putea deţine singure cheia interpretării fără integrarea lor în atmosfera cromatică, devenind consubstanţiale cu ea şi raportând mereu un abstracţionism care înlătură de multe ori pretenţia vreunei integrări perspectivale, fără să dăuneze prin asta dinamicii interne a lucrărilor.

În această situaţie, Angela Tomaselli găseşte soluţia cea mai bună pentru reconversia imaginii plastice într-una exhaustivă, în care elementul simbolic ajută la descompunerea narativă încercată cândva de cubişti. Acest lucru se întâmplă când muntelui i se cere să-şi arate chipurile. Angela Tomaselli, în maniera à la Picasso, declarată şi asumată, repune în drepturi figura Sfinxului, care stă la porţile oraşului, gata să-şi lanseze întrebările năucitoare, văzut însă cezannean, în ipostaze dintre cele mai surprinzătoare, îmblânzit mai ales atunci când capătă, cu adevărat, chip feminin ca în desenele/picturile Vechiului Egipt. Ar putea fi un autoportret acesta din urmă, dacă îndrăzneala substituirii în plan a muntelui cu sine însăşi n-ar fi atât de tentantă ca interpretare pentru cine citeşte imaginea. Celălalt pol al aşezării interpretative după Picasso, este, bineînţeles, Juan Miro, integrat însă şi el în textura cromatică a unei nostalgii ce se revendică din alt temperament, în care incluziunile grafice forţează ieşirea în câmpul narativităţii. Dacă prima analiză plastică ţinteşte interpretarea sugerată de natură, aşa cum explicam ceva mai înainte, folosind procedeul cubiştilor de a desfăşura în plan relieful virtual după propriul capriciu al artistului, în strategia preluată după Miro, aceasta urmăreşte să-şi imposteze muntele cu propriile-i fantasme, Prima etapă ar fi una a descoperirii universului şi a interpretării lui, iar a doua a îmblânzirii acestuia, a luării în posesie şi a asumării administrării plastice a naturii sale dominante. Intuiţia îmi spune că vârstele copilăriei se întorc concomitent cu creşterea acuităţii investigării unei memorii ce nu se lasă vacuumata nici de ştiinţa selecţiei materiei, puse la îndemână de experienţă, dar nici copleşită de spaimele tulburi ale revelaţiilor ulterioare citirii basmului. Tot timpul este o îmbrăţişare între cele două discursuri, iar rezultatul este unul liniştitor în final, poate prea liniştitor, orice angoasă fiind reprimată de subtila proporţie ce se aşază în pagină între protagoniştii emoţiei. Iar proporţia este şi ea dictată de dimensiunile în general modeste ale lucrărilor, dând de foarte multe ori senzaţia că sunt doar machete ale unor reprezentări gigantice, aşa cum suntem obligaţi, uneori, să citim ilustraţiile din cărţile pentru copii. Întâmplarea face ca oraşul Brezoi, în care a copilărit Angela Tomaselli şi unde s-a întors să-i rescrie istoria emoţională, să fie supus acţiunii unor artişti amatori, care au umplut faţadele blocurilor cu brazi şi munţi noroioşi.... de parcă oraşul ar fi pregătit, prin camuflarea sa, pentru un cataclism iminent. Obişnuiţi până de curând cu pădurile de brazi, care cădeau peste ei, locuitorii micului oraş dintre munţi nici n-ar avea de ce să încropească vreun gest de respingere a avalanşei de brazi care s-a abătut asupra locuinţelor lor, această acţiune devenind la propriu un gest de protest la defrişările sălbatice de pe Valea Lotrului. Ţurţudanul ar avea toate şansele să rămână, ca şi Sfinxul, într-un pustiu, de data asta stâncos, pe care numai imaginaţia Angelei Tomaselli ar putea să reînvie anii de demult ai exploziei imaginative, când i se aduceau ofrande în chipuri de basm şi reveriile însoţeau călătoriile curajoase spre înălţimile de unde se îngăduia privirea spre lumea largă. Curajul de a lega culoarea şi desenul de poezie este cu siguranţă punctul forte al Angelei Tomaselli, o însuşire venită după un travaliu de o viaţă doar ca lucrurile şi lucrările sale să pară naturale. Într-o bună zi poate se vor constitui într-o colecţie publică a oraşului Brezoi şi vor intra în ordinea firească a istoriei oraşului!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara