Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Povestiri inspiratoare: Lampedusa de Grete Tartler

Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Sirena şi alte povestiri. Traducere de Gabriela Lungu. Humanitas Fiction, Raftul Denisei, 2016

După retraducerea Ghepardului , Giuseppe Tomasi di Lampedusa e din nou prezent pe Raftul Denisei cu un volum de simbolice povestiri şi amintiri, captivând printr-un amestec de realitate, fantezie şi înviorătoare ironie. Si aceste povestiri făcuseră parte, cu alte titluri, din volumul inclus în BPT acum câteva decenii, dar, într-adevăr, în addenda romanului ele îşi pierdeau spetaculozitatea. Acum apar în toată delicateţea lor de inimitabile bijuterii mediteraneene.

Publicate după moartea autorului, amintirile aureolează existenţa unui aristocrat solitar care îşi găsise, la bătrâneţe, rostul vieţii: acela de a scrie. Convins că orice operă îşi are cheia în viaţa scriitorului, cosmopolitul sicilian n-a rămas autorul unei singure opere, cum adesea se crede. În afară de Ghepardul şi de I racconti, 1961, au mai apărut postum Le lezioni su Stendhal, 1977, Invito alle lettere francesi del Cinquecento, 1970, iar în 2010 i-a fost publicată o culegere de Scrisori din Londra şi Europa.

Sirena, care îi va reaminti, probabil, cititorului român diverşi romantici şi „decadenţi”, de la Eminescu, la Mateiu Caragiale sau Vasile Voiculescu, a fost încheiată în 1957 (ultimul an din viaţa lui Lampedusa) şi, în ciuda anvergurii mitologice, e tot un omagiu adus amintirii. Bătrânul şi ilustrul elenist, senatorul Rosario La Ciura, care îşi petrece existenţa singuratică într-o cafenea („un soi de Hades”), printre umbre şi norişori de fum, degustând cartilajele aricilor de mare despicaţi ca nişte organe feminine, ajunge să-i povestească unui tânăr unica sa poveste de dragoste. (Tânărul e un jurnalist sicilian, descendent al familiei Salina, ceea ce face legătura cu Ghepardul).

Amintirile cosmicerotice despre iubirea unei sirene sunt evident legate, cu o fermecătoare imaginaţie livrescă, de cunoştinţe filologice. Pe când studiosul declama în greaca veche („avea o înţelegere vie, aproape carnală, a Antichităţii clasice”), în legănările bărcii unde se refugiase de arşiţă, versurile lui Homer făcuseră să iasă din valuri o Nemuritoare. „Vorbea greceşte şi-mi era destul de greu s-o înţeleg. – Te auzeam vorbind singur într-o limbă asemănătoare cu a mea; îmi placi, ia-mă. Sunt Lighea, sunt fiica lui Calliope. Să nu crezi în poveştile inventate despre noi, nu omorâm pe nimeni, iubim doar”. Conversaţia în greaca veche („de o forţă imediată, pe care am regăsit-o doar la câţiva mari poeţi”) nu i-a oprit pe cei doi de la fapte mai puţin filologice şi, în ciuda asigurărilor, n-au lipsit nici chemările în adâncuri. „Tu eşti frumos şi tânăr, ar trebui să mă urmezi acum în mare şi ai scăpa de suferinţe, Amintirile din copilărie – reamintind tehnicile stendhaliene prin metodă şi desenarea „planurilor” – reînvie locurile unde Lampedusa şi-a trăit cei mai frumoşi ani. Casa din Palermo, distrusă ulterior de bombardamentele americane din 1943, dar şi vila unde îşi petrecuse vacanţele, moştenire din partea mamei (Filigeri di Cutò, la Santa Margherita Belice), sunt descrise amănunţit, ca o poveste cu substrat mitic, legând istoria de firul emoţiei. Personaje magistral creionate, precum Eugenia, fosta împărăteasă a francezilor, „o doamnă bătrână, mult aplecată de spate şi cu un nas coroiat, înfăşurată în văluri de văduvă pe care vântul le agita”, care făcea vizite la şapte dimineaţa, supunându-şi astfel gazdele „cu indiferenţă imperială […], la un adevărat supliciu”; sau descrieri de spaţii interioare (cu portrete ale strămoşilor, hărţi, tapiserii de mătase, obloane filtrând „senzaţia forţei luminoase de afară”, biblioteca din care nu lipseau Voltaire, Don Quijote, La Fontaine) şi exterioare (drumul spre villa Santa Margherita, „minunatul şi teribil de tristul peisaj al Siciliei de vest”, acelaşi din vremea lui Garibaldi; munţii ca nişte fiare încolăcite; tortura amiezii, cu drumeţii şi escorta de carabinieri prânzind într-o greu găsită pată de umbră; parcul vilei…): toate aceste evocări ies pe rând la iveală ca dintr-un codru de basm. Se detaşează pregnant câte un detaliu, precum patul-carte aflat într-una din cele 300 de camere de la Santa Margherita („imensul lit-bateau Empire, a cărui saltea era acoperită cu un soi de învelitoare de marochin, care se pare că se folosea pentru paturile regale în locul cuverturii; marochin verde înţesat de imprimeuri aurite cu cei trei crini ai Bourbonilor şi care părea o carte uriaşă”). În stil arab – căci arabii au stăpânit câteva secole Sicilia, marcând limba şi cultura locului – la mesele cu notabilităţile urbei participau numai bărbaţi, iar mâncărurile evocă aromele abbaside („un băiat care traversa piaţa în galop, sub soarele orbitor, cu un castron uriaş plin cu macaroane di zito alla siciliana, cu carne tocată, vinete şi busuioc; cu adevărat o mâncare pentru zei rustici şi primitivi”). Senzaţiile – şi nu doar cele plăcutedomină ţeserea: „Ca în orice eden care se respectă, exista câte un şarpe acuns în umbră, sub forma unor copăcei de ricin – de altfel, minunaţi cu frunzele lor alungite, verzi, tivite cu roşu”, mirosul dezgustând iremediabil: „Când, strivind [ciorchinele de ricin], am întins mâna unsă să mi-o miroasă mult iubitului Tom care mă urma, văd şi acum în faţa ochilor felul gentil şi plin de reproşuri cu care şi-a ridicat botul, cum fac toţi câinii educaţi când vor să-şi arate dezgustul, fără însă să-şi jignească stăpânii”. Scena poate fi regăsită în Ghepardul, unde câinele Bendico îşi întoarce dezgustat nasul dinspre trandafirul trecut, întins de Principe (roză care, în obscenitatea răsînfloririi sale, mirosea precum „coapsa unei dansatoare de la Operă”). Dar toate aceste senzaţii sunt echilibrate de mici semnale ironice („Se îndreptă spre casă pe o stradă foarte veche, pe care, cu cinsprezece ani în urmă, bombardamentele o terminaseră de finisat”): echilibru care, precum în Bucuria şi legea, devine adeseori chiar cheia povestirii,

A spune că Lampedusa câştigă în timp (steaua ce-a murit mai străluceşte…) nu e o metaforă răsuflată. De ce nu şi-a pierdut forţa, de ce are asemenea şansă a duratei? Una din cercetătoarele operei sale, Olga Ragusa, a găsit răspunsul: fiindcă inspiră. Trăieşte peste vremuri doar ceea ce ne inspiră.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara