Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Povestiri de adus a-minte de Grete Tartler

Dintre scrierile sacre, Biblia1, adunând dovezile revelaţiei divine şi ale credinţei aşternute în Orientul Apropiat vreme de 1200 de ani, este şi astăzi – în varianta sa creştină, care pune laolaltă Vechiul şi Noul Testament – cea mai răspândită şi mai frecvent reeditată operă. Asupra inspiratoarelor texte s-au scris nenumărate comentarii, fiindcă – spre deosebire, de exemplu, de Coran, care consideră transmiterea revelaţiei ca dictare nemodificată de la Dumnezeu, Biblia admite intervenţia minţii omeneşti în reflectarea şi purtarea Cuvântului, aşa încât comentariile nu se mai scriu doar asupra textelor în sine, ci şi asupra comentariilor de comentarii. O traducere biblică presupune deci, chiar mai mult decât cunoaşterea limbilor în care au fost redactate diferitele manuscrise (ebraica şi aramaica în cazul Vechiului Testament, greaca veche unificată – „târzie“, vorbită în perioada Imperiului Roman pentru Noul Testament) şi neignorarea acestor diverse interpretări. Ţinînd totuşi seama că, aşa cum bine se spune, cel mai bun comentariu rămâne textul biblic însuşi.
După decenii de strădanie filologică şi cercetare, clasicistele/biblistele Monica Broşteanu şi Francisca Băltăceanu ne oferă minunatul lor dar, rod al unei vieţi dedicate citirii, înţelegerii şi interpretării Cărţilor care încep acolo unde trecutul se învecinează cu veşnicia şi călăuzesc către un viitor la rându-i atingător de veşnicie. E vorba de cele mai frumoase povestiri din Biblie în traducere directă; în cuvântul său însoţitor, Andrei Pleşu subliniază, cu binecunoscutul său talent de a surprinde esenţialul, deosebirea dintre povestiri şi poveşti (lămurind astfel şi substratul propriei cărţi, Parabolele lui Isus).
Am citit cu emoţie şi respect „repovestirile” Monicăi Broşteanu şi Francescăi Băltăceanu: respect pentru anii de muncă şi seriozitatea care se adună în spatele acestei lucrări, emoţie pentru inegalabila lor cunoaştere a limbii române, model de a filtra cel mai savant poliglotism, ca şi pentru harul lor literar. Nu voi face aici o analiză a comentariilor lor introductive din acest punct de vedere (de altfel, ştiu ce a păţit marele scriitor egiptean din secolul trecut, Taha Huseyn, când a încercat să considere Coranul o lucrare analizabilă literar). Cu toate că în Biblie, fiind aşternută în atâtea veacuri şi sub atât de diverse pene, pot fi găsite şi diferite stiluri literare – nu doar povestiri şi relatări istorice, ci şi profeţii, poeme, epistole... cu diferite niveluri de alegorie, limbaj figurativ, metafore – aşa încât o viziune asupra literaturii pe care o avem dincolo de înţelepciune nu poate fi de prisos.
Comparând diversele stiluri hermeneutice, cele două autoare mi s-au părut mai apropiate de exegeza catolică; dar în plus, aduc o sensibilitate şi înţelegere modernă, comparaţii creative şi o limbă literară nu numai bogată, ci şi pe înţelesul tuturor, chiar şi al celor mai „neduşi la biserică“ (dar care îşi vor totuşi binele). Iată, de pildă, introducerea povestirii despre Cain şi Abel: „Răul se extinde ca o pată de ulei, cuprinzând relaţiile din familie şi din societate. Din invidie, Cain îşi ucide fratele, deşi Dumnezeu îi atrage atenţia că păcatul îl pândeşte, dar că îl poate ţine în frâu. Ucigaşul nu trebuie răsplătit cu aceeaşi monedă: semnul cu care îl însemnează Dumnezeu are scopul de a-l apăra de o eventuală răzbunare.” Observaţie importantă pentru transformările răzbunării până a se „stinge” în iertare, marea izbândă a creştinismului, căci: „În generaţiile următoare, violenţa arbitrară ajunge la extrem; înţelegem astfel că legea talionului, deşi imperfectă, a constituit la vremea sa un progres provizoriu”.
În re-istorisirea Potopului, autoarele văd înrăirea omenirii ca un punct de pornire al salvării ei: „Omenirea s-a înrăit peste măsură, iar Biblia spune, cu o expresie de o cumplită amărăciune, că lui Dumnezeu i-a părut rău că l-a făcut pe om. Această omenire va fi nimicită, dar va exista o legătură sfântă, un om care „umbla cu Dumnezeu” – Noe. Acesta va fi salvat, cu el Dumnezeu va încheia un legământ şi prin el, cu toată omenirea şi cu toată creaţia. Curcubeul rămâne de fapt un semn, pentru noi, al acestei legături speciale pe care Dumnezeu o statorniceşte cu omul”.
Iată şi scurtul comentariu la Turnul Babel: „Cerul este închis; omul nu poate ajunge acolo prin propriile puteri. Încercarea trufaţă de „a-şi face un nume” nu duce nicăieri, după cum spune Dumnezeu cu ironie amară. Dacă îl alungă pe Dumnezeu din mijlocul lor, oamenii nu se mai pot înţelege între ei.” Sau la Avram în Egipt: „Biblia este o carte lucidă; ea nu prezintă chipuri idealizate. Chiar şi cei mai mari prieteni ai lui Dumnezeu îşi au greşelile lor. Important este cum ştiu să le depăşească“.
Unul din capitolele fundamentale, Facerea lumii, care ne spune „nu numai cum începe totul, dar şi stabilind nvăţătura de bază: cine e Dumnezeu şi cine suntem noi faţă de el” îşi vădeşte în traducerea Monicăi Broşteanu şi Francescăi Băltăceanu substratul poetic într-un mod evident superior celorlalte versiuni existente în limba română. Forma de „ poem sobru, hieratic, marcat de structuri ritmice, paralelisme şi refrene care îl străbat încrucişându-se”, din care înţelegem că Dumnezeu „prin cuvântul său, a creat, cu un plan înţelept, tot ce există: lumea are un început; Dumnezeu a creat-o bună; omul are o poziţie specială faţă de restul creaţiei” e păstrată mult mai limpede şi, după părerea mea, mai convingător de către cele două autoare.
Iată, comparativ, traducerile primelor versete în diferite variante româneşti:
Varianta BOR:
La început a făcut Dumnezeu cerul Şi pământul. Şi pământul era netocmit Şi gol. Întuneric era deasupra adâncului Şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.
Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!“ Şi a fost lumină.
Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, Şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.

Varianta Cornilescu:
La început, Dumnezeu a făcut cerurile Şi pământul. Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric, şi Duhul lui Dumnezeu Se mişca pe deasupra apelor.
Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!“ şi a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună; şi Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric.

Varianta Anania:
Întru’nceput a a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Dar pământul era nedesluşit şi ne’mplinit; şi întuneric era deasupra genunii; şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor.
Şi a zis Dumnezeu: „Să fie lumină!“. Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu lumina că e frumoasă; şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.

Varianta Broşteanu&Băltăceanu:
La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul. Iar pământul era neorânduit gol, şi întuneric era deasupra adâncurilor, şi duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor.
Şi a spus Dumnezeu: Să fie lumină. Şi a fost lumină. A văzut Dumnezeu că lumina e bună; şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua întâi.
Oricine poate vedea intenţia şi reuşita celor două traducătoare de a păstra curgerea, structura, muzicalitatea de poem – care nu renunţă însă la exactitate filologică şi nici la smerenie (cu epitelul ei potrivit: binecuvântată).
Nu mă pot totuşi opri, înainte de a încheia cu entuziasta invitaţie de a aborda neîntârziat această lectură pasionantă, să observ că autoarele folosesc atât cuvântul facere (care arată, în opinia mea, perspectiva orientală, „manufacturieră”, asupra creaţiei) dar şi creaţie (varianta occidentală, cu accent pe forţa individual-imaginativă): avem de a face cu o profundă meditaţie asupra cuvintelor. Fiindcă în Scripturi niciun cuvânt nu e inutil. Un şir de ecouri, sau ceea ce muzicienii ar numi armonice leagă – precum un colier de sunete fundamentale – înţelesurile sapienţiale. Şi pe deasupra – ecoul voinţei Binelui. „De fapt, toată Biblia va răsuna de acel unde eşti? strigat omului de Dumnezeu, care îl caută şi vrea să îl readucă la sine”.

1 Cuvânt care desemnează, în greaca veche, pluralul pentru papirus: documnte cu o, în mod inevitabil, întindere fizică limitată.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara