Numărul curent: 39

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Polemici:
Povestea progresului de Ciprian Şiulea


Domnul Alexandru George revine, într-un articol din Luceafărul (nr. 40/2003), asupra ideilor lui Lovinescu, figură centrală a operei domniei sale căruia îi dedicase deja atâtea pagini. Scopul principal al revenirii e de a preciza poziţia lui Lovinescu faţă de comunism, în particular de a respinge ideea că el ar fi un intelectual cu “oarecari simpatii faţă de comunism”, cum crede domnul Alexandru George că aş fi susţinut eu în cartea mea Retori, simulacre, imposturi.

Demonstraţia domniei sale este instructivă, numai că nu are nici o legătură cu ce argumentam eu. N-am spus că Lovinescu ar fi avut vreo simpatie pentru comunism. Dimpotrivă, am spus că el nu are cum să îşi reprezinte în planul teoriei politice opţiunile lui intime anticomuniste, oricît de puternice ar fi ele. Metoda lui hiperabstractă de a opera cu concepte ideologice e cea care îl obligă să admită, a contrecoeur, că bolşevismul e “un principiu de viitor, dacă nu chiar de progres”.

E clar că nu o face cu prea mult entuziasm, iar pasajul respectiv e, poate, insolit în cadrul Istoriei civilizaţiei române moderne mai ales din această cauză, şi nu atât pentru că el se datorează impresiilor proaspete lăsate de revoluţia bolşevică, cum crede domnul Alexandru George. Mi-e greu, de altfel, să înţeleg argumentele cu care domnia sa încearcă să justifice poziţia lui Lovinescu, printre care cel că “în Rusia bolşevismul izbîndise prin eforturi, prin virtuţile proprii, care-i confereau legitimitate. El se dovedise, cel puţin pe moment, o variantă mai fericită de conducere a imensului şi înapoiatului stat rus, decît o făcuse ţarismul, în mare măsură artificial instalat la conducerea ţării”.

Din acest argument se poate înţelege că Lovinescu, deşi nu avea simpatii comuniste (fapt cu care se pare că sîntem toţi de acord), se vede silit să accepte raţional realitatea succesului bolşevismului care, în descrierea binevoitoare a domnului Alexandru George, readusese agricultura la normal şi imprimase efervescenţă vieţii culturale. Dar ce putea fi atît de atractiv în Rusia anilor 1923 – 1924? Pentru noi poate faptul că ... încă nu începuse teroarea stalinistă, dar pentru acel Lovinescu, care scria în anii respectivi că “bolşevismul e un principiu de viitor, dacă nu chiar de progres”, atractivă putea fi doar credinţa absolută, de tip mistic, în progresul obţinut prin aplicarea ideilor asupra realităţii.

Aceasta e ceea ce reproşez teoriei lui Lovinescu, şi aici îl opun lui Maiorescu. Pot fi de acord, pînă la un punct, cu interesanta teză a domnului Alexandru George că ei sînt de fapt apropiaţi ca opţiuni socio-politice personale. Dar îi desparte tranşant această diferenţă de viziune politică: Maiorescu e un ideolog ale cărui idei macro sunt puternic moderate de pragmatism şi scepticism, pe cînd Lovinescu e un ideolog absolut, pentru care ideologia e un fel de algebră elementară în care nuanţele şi circumstanţierile nu au sens. Pentru Lovinescu ideile politice au un conţinut intrinsec, ele sînt esenţe imuabile, pe cînd pentru Maiorescu decisiv e contextul în care sînt aplicate, adică modul în care sînt ele realizate în practică.

De aici inapetenţa lui Maiorescu pentru schimbări revoluţionare, de aici apetenţa lui Lovinescu pentru revoluţii. El e constrîns să accepte revoluţia bolşevică nu atît de “succesul” acesteia, ci de propria lui teorie, care crede în succesul final al Ideii; de aceea, cum spune chiar domnul Alexandru George, el, deşi nu uită ororile revoluţiei, “era dispus să le treacă cu vederea în perspectiva unor viitoare care se întrevedeau”.

Dar aceasta e, în fond, condiţia fundamentală a gîndirii utopice, de a sacrifica realitatea imediată de dragul unor lucruri care doar “se întrevăd”. Şi aceasta e, de fapt, una din perspectivele care m-au îndemnat să încerc să valorific gîndirea critică şi pragmatică (inclusiv cea a lui Maiorescu), împotriva utopiei şi fanatismului ideologic: perspectiva sistemului comunist care se prăbuşeşte brusc după ce minunile lui promise sînt “întrevăzute”, timp de zeci de ani, prin gaura cheii.

Din aceeaşi perspectivă mi se pare exagerată şi o altă idee a domnului Alexandru George, anume că pe Lovinescu şi Maiorescu îi apropie foarte mult o teorie nemarxistă asupra lumii, după care ideile sînt cele care mişcă înainte societatea, nu dezvoltarea economică sau socială (chiar dacă celor doi li se recunosc viziuni diferite asupra ritmului în care ar trebui să se întîmple asta). Nu e o simplă chestiune de ritm, adică de cantitate. Maiorescu credea că ideile şi formele noi (instituţii, legislaţie etc.) trebuie introduse treptat tocmai pentru ca ele să se poată consolida la nivel economic şi social, pentru că doar acest nivel susţine şi determină evoluţiile solide; o teorie “marxistă”, dacă trebuie neapărat să folosim aceşti termeni, dar care nu are nici o legătură cu comunismul.

Ca să aplicăm toate aceste teze pe un caz concret actual, aş zice că Maiorescu ar fi fost un adversar al revizuirii Constituţiei din 2003, pe cînd Lovinescu un adept al ei. Faptul că ea s-a făcut prin fraudă şi violenţă ar fi contat prea puţin, putem să presupunem, pentru Lovinescu, pentru că ea e, cel puţin teoretic, un “progres”. În schimb, asta ar fi contat mult pentru Maiorescu şi, mai ales, ar fi contat faptul că această operaţiune s-a redus la una pur demagogică. Adoptarea noii Constituţii nu e, în esenţă, decît o compensaţie demagogică pentru neaplicarea vechii Constituţii, ca de altfel a tuturor celorlalte legi.

Mie mi se pare că schizofrenia dintre imagine şi realitate în societatea românească e acum cel puţin la fel de mare ca oricînd în ultimele două secole (de fapt, ea pare mult mai mare, dar e probabil din cauză că toţi sîntem, în mod fatal, prinşi de epoca în care trăim). Continuăm să sacrificăm prea multe pentru “principii de progres” ipotetice şi pentru “progrese” incerte, doar “întrevăzute” în viitor. Am ajuns să “facem totul”, de exemplu, pentru integrarea europeană, care a devenit o poveste absurdă, fără semnificaţii cât de cât inteligibile (exact ca în ecuaţiile algebrice pe teme ideologice ale lui Lovinescu). Nu vreau să spun că sacrificăm „valorile noastre naţionale” exigenţelor europene; nicidecum. Noi sacrificăm exact consolidarea valorilor europene unei demagogii delirante care nu mai trimite la nimic şi care nu prea pare să aibă capacitatea de a propune ceva concret şi util.

Pe acest exemplu cred că putem înţelege încă mai bine faptul că diferenţa dintre Maiorescu şi Lovinescu nu e una dintre progresism şi reacţiune, cum o implică ocazional domnul Alexandru George (deşi, cum spuneam, de regulă încearcă să îi apropie pe cei doi ca viziune politică; însă paradigma paradoxală de receptare a lui Maiorescu, pe care o ilustrează exemplar şi Lovinescu, predispune la astfel de contradicţii). E doar diferenţa dintre o teorie politică conectată la realitate şi una integral utopică, fără legătură cu realitatea.

De aceea mi se pare atît de semnificativă şi slăbiciunea pentru comunism a lui Lovinescu, tocmai pentru că ea nu e a lui Lovinescu personal, ci a modului pur ideologic de a gîndi politic pe care îl adoptă, şi care îi vampirizează inclusiv opţiunile intime. Iar povestea comunismului e una foarte complicată. Mă tem că nu e, încă, suficient de clar că a te declara anticomunist în acest moment nu e suficient (aşa cum nu mi se pare suficient faptul că Lovinescu nu simpatiza comunismul). Ar fi fost, poate, suficient în timpul comunismului, dar acum nu mai e. Acum cred că trebuie argumentat foarte serios de ce sîntem anticomunişti sau antitotalitari, şi nu doar din perspectiva unui discurs eteric al politologiei, ci şi din perspectiva realităţii, a ceea ce vrem să realizăm.

Povestea progresului, însă, e cel puţin la fel de complicată precum cea a comunismului. În toate aceste teorii şi discuţii despre progres, care nu sînt pur filozofice ci au o evidentă relevanţă politică, adică au o importanţă clară şi practică pentru noi toţi, ar trebui să urmărim mult mai clar finalitatea lor. Din păcate, însă, impresia mea e că în general în cultura română este încă subapreciată copios utilitatea cîtorva lucruri clare şi simple asupra cărora am putea să convenim în acest tip de discuţii. Măcar de-ar fi numai sensul în care folosim unii termeni de bază, dar cred că am putea, fără a impieta deloc asupra vreunei opere, să convenim şi asupra sensului celor cîteva afirmaţii fundamentale ale ideologilor mai vechi. Nu mi se pare prea greu. Dimpotrivă, dacă progresul chiar există şi chiar e necesar într-un ritm atît de febril cum ne asigură „progresiştii”, mi se pare deprimant faptul că 50 de ani de critică literară nu au reuşit să ne edifice asupra celor mai simple teze ale unui clasic precum Lovinescu.