Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Povestea palatului de deasupra norilor de Rodica Frențiu

Povestea lui Genji (Genji monogatari), considerată capodopera literaturii japoneze și unul dintre cele mai importante romane ale literaturii mondiale, a apărut recent în limba română, în splendida traducere a Angelei Hondru.
Scris în jurul anului 1008, acest text narativ este atribuit doamnei Murasaki Shikibu, primul nume fiind împrumutat, se pare, de la unul din personajele favorite ale narațiunii, iar cel de-al doilea de la departamentul de ceremonial al curții, unde tatăl ei ocupa o poziție importantă. Născută în jurul anului 973, Murasaki Shikibu a rămas de timpuriu orfană de mamă. A fost crescută de tată, Fujiwara no Tametoki (945?- după 1018), unul din cei mai erudiți literați ai vremii. S-a căsătorit cu un prieten al tatălui, cu douăzeci de ani mai în vârstă, dar acesta a murit la scurtă vreme și ea a intrat, câțiva ani mai târziu, în slujba palatului imperial (sau apalatului de deasupra norilor), pe lângă împărăteasa Sh?shi, fiica lui Michinaga, cel mai puternic dintre regenții Fujiwara, ce aparținea uneia dintre familiile aristocrate ale vremii din vârful piramidei administrative centralizate, în ale căror mâini se afla puterea și bogăția. Nu se cunoaște data exactă a începerii redactării romanului, dar din jurnalul autoarei reiese că s-ar fi întâmplat la câțiva ani după intrarea sa la palat, așadar probabil în jurul anului 1008. Se pare că a murit în 1014.
La ora la care Murasaki Shikibu lua în mână pensula pentru a redacta Povestea lui Genji, în contextul oferit de cultura de înalt rafinament a perioadei Heian (794- 1186) de la sfârșitului secolului al X-lea și debutul celui următor, calea literelor promovată de curtea imperială de la Kyoto prețuia recunoașterea oficială a culturii limbii chineze și a poeziei japoneze, un rol proeminent fiind jucat de doamnele de la curtea imperială. Aflate în anturajul împărăteselor și a înaltelor aristocrate, doamnele de companie constituie o societate aleasă, fiind bune cunoscătoare într-ale poeziei și ale artelor, mediu deosebit de favorabil, de altfel, pentru efervescența literaturii în limba japoneză. Spre deosebire însă de poezie, romanul (monogatari) era, la vremea respectivă, un gen literar marginalizat și chiar disprețuit, criticat pentru frivolitate și asocierea cu minciuna, văzut doar ca o activitate de distracție fie pentru petrecerea timpului liber, fie a momentelor de plictiseală și lene (tsuzure): Cireșii înfloresc în fiecare primăvară./ De vrem să-i mai vedem,/ să rămânem în viață... (p. 782)
În mijlocul unui tablou ce zugrăvește mediul aristocratic plin de conflictele politice și aventurile amoroase ale palatului de deasupra norilor, se țese povestea lui Genji Strălucitorul (ris-sha), prinț imperial de o frumusețe răpitoare și înzestrat cu talente artistice speciale. Alcătuit din 41/ 54 de „cărți“, romanul debutează cu copilăria, continuând cu tinerețea plină de aventuri amoroase, cariera și moartea prințului Genji. Trama narațiunii se împletește din numeroase intrigi și o multitudine de personaje, într-o coerență și coeziune textuală foarte bine stăpânite de autoare, ce-i permit, în consecință, inserția în timpul istoric a numeroase destine individuale. Acoperind povestea a trei generații pe parcursul a șaptezeci de ani, cele trei părți ale romanului se împart în cariera triumfală a lui Genji (cărțile 1-33), declinul politic și uman al protagonistului principal, marcat de moartea sa (cărțile 34-41), și așa-numitele cărți de la Uji (45-54), a căror atmosferă sumbră contrastează puternic cu splendoarea și eleganța din vremea lui Genji, această parte fiind prezentată de traducerea românească într-un Sinopsis (pp. 876-889). Dar textul narativ, presărat cu scene de fantastic și miraculos, nu conține numai povestea lui Genji și a soției mult-iubite Murasaki, ci și numeroase poeme waka sau yamato-uta (literal, ‚cântec japonez’), atrăgând atenția asupra funcției lor sociale și ceremoniale la curtea imperială, după cum inițiază și o dezbatere asupra accepțiunii de „roman“: „Recunosc că printre minciunile scornite se găsesc și trăiri zugrăvite grăitor și ne trezim că ne place eroina și o plângem, cu toate că știm că e doar o născocire...“ (p. 525). Povestea lui Genji dezvăluie, așadar, o forma mentis ce împletește idealurile epocii Heian cu gândirea și credința budistă a vremii, cu preamărirea solitudinii religioase, fondată pe conștiința evanescenței vieții și lumii, și devine o cronică paralelă, ce deschide poarta meditațiilor diverse, atât de natură politică sau religioasă, cât și psihologică. Memoria efemerului ar putea fi, credem, un subtitlu potrivit al acestei narațiuni: „Cer îngăduință pentru slăbiciunile lui Genji...“ (p.116).
Romanul Povestea lui Genji a fost receptat imediat în epocă și s-a bucurat de un succes de necontestat, ca dovadă numeroase copii făcute de-a lungul vremii. Fiind un text rezervat în primul rând cercurilor aristocratice sau școlilor poetice, secțiuni din conținutul cărții, până la varianta tipărită din secolul al XVII-lea, au fost popularizate de teatul noh sau alte genuri populare legate de muzică și dans, pentru ca, în secolul al XVIII-lea, revitalizarea studiilor naționale să-l facă pe Motoori Norigana să vadă în Povestea lui Genji o mărturie unică a sensibilității japoneze definite de conceptul mono no aware sau frumusețea lucrurilor simple și efemere: „De-ar asculta porunca noastră și nu ar mai cădea,/ ce flori de cireș ar fi ele! “ (p. 741)
Desigur că accesul la un text clasic în versiunea originală nu mai este posibil cititorului nativ de azi decât prin intermediul celor derivate, transpuse în limba contemporană. Iar cititorilor străini prin intermediul traducerilor. În cazul limbii române, valorificând transliterarea semnată de Akiko Yosano, efortul benedictin al Angelei Hondru ne face un splendid cadou de lectură, (re)amintind că traducerea este deopotrivă știință și artă, disciplină și rigoare pe fundalul unei inspirații de ordin artistic. Izbândind să surmonteze numeroasele dificultăți ale fidelității față de textul sursă – menționate, de altfel și în Nota traducătoarei –, problemă majoră când este vorba de traduceri din limbi mult îndepărtate geografic, traducătoarea reușește adecvarea „asimptotică“ a textului- țintă la textul-sursă, printr-o hermeneutică în litera și spiritul textului, oferind cititorului nu numai informații generale despre relevanța textului (Studiu introductiv), ci și explicații detaliate celor interesați (oferta titlurilor cărților-capitole și a altor cuvinte intraductibile în original, intervențiile auctoriale în text marcate cu alt corp de literă, note de subsol explicite, ce dau mărturie de acribia specialistului într-ale etnologiei și folclorului japonez), sau date tehnice (Glosar de nume). Reușind o mecanică a stilului ce impune textului un ritm adecvat, acesta din urmă conduce fără efort înspre echilibrul și armonia ansamblului, astfel încât cititorul poate retrăi universul propus de text în limba-sursă: „La Curtea Împăratului Japoniei – pe vremea cui să fi fost oare?...“ (p.27) Și nu în ultimul rând, traducerea reușește să păstreze intensitatea dramatică a conversației ce conferă scenelor romanești mult dinamism și importanță lumii interioare a personajelor. Mai mult, ca într-un contrafort al lecturii, cele 43 de ilustrații color dispuse în interiorul cărții, ce traduc în imagine conținutul verbal al cărțilorcapitole, completează semantic textul și înfrumusețează grafic nemăsurat această ediție de lux.
Operație lingvistică și culturală dusă la bun-sfârșit cu succes, traducerea propusă de prof.dr. Angela Hondru recreează în limba română privirea din interior asupra dimensiunii culturale oferită de textul original, validându-i romanului japonez Povestea lui Genji statutul de operă inegalabilă a literaturii universale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara