Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
povestea magului călător în stele [peripeţiile] de Alex. Ştefănescu

locuinţa magului se află, bineînţeles, într-un loc sălbatic, greu accesibil: „În munţi ce puternici din codri s-ardică,/ Giganţi cu picioare de stânci de granit,/ Cu fruntea trăsnită ei norii despică/ Şi vulturii-n creieri palate-şi ridică/ Ş-uimiţi stau în soare privindu-l ţintit.// Acolo prin ruini, prin stânci grămădite/ E peştera neagră zăhastrului mag”.

Descrierea continuă mai mult decât era necesar pentru vizualizarea peisajului, divulgând încă o dată plăcerea lui Eminescu de a face o baie de măreţie, fie şi uitând de cititor. În sfârşit este adus în scenă şi magul. Nu este un personaj modest şi ascetic, aşa cum ni l-am fi imaginat avându-l în memoria noastră culturală pe Daniil Sihastru (despre care se spune că a fost consultat de Ştefan cel Mare însuşi într-o problemă de... politică externă), ci unul de o prestanţă spectaculoasă, comparabil cu o divinitate:

„De-asupra de lume, de-asupra de nori,/ Stă magul; priveşte furtuna pornită:/ De-asupra lui soare cu raza iubită,/ Desupt iarnă, ploaie, zăpadă, fiori./ El cartea-şi deschide, la ceruri priveşte/ Şi zodii descurcă în lungul lor mers./ E-o carte ce nimeni în veci n-o citeşte/ Cu semnele strâmbe întoarse-arăbeşte:/ Sunt legile-n semne din ăst univers.”

Aceeaşi grandoare are călătoria fiului de împărat către reşedinţa magului – adevărat fragment de epopee:

„Prin noaptea bătrână, ursuză, voinică,/ Prin nori ce se clatin, se luptă, se sparg,/ Feciorul de rege trecea fără frică ?/ Pe munte luceşte o flacără mică/ Cu raze ce taie-ntunerecul larg.”

Ca să ajungă la acea flacără mică, tânărul dornic de învăţătură escaladează stânci gigantice şi înfruntă o furtună năpraznică.

(Dacă vrem să ne amuzăm, putem compara situaţia din poem cu una reală, din vremea noastră: tânărul Gabriel Liiceanu luând trenul din Gara de Nord pentru a merge în munţi, la Păltiniş, unde într-o cabană îl aşteaptă bătrânul filosof cu aptitudine de pedagog, Constantin Noica.)

Fiul de împărat are propriile lui momente de cugetare şi reverie. Lui îi atribuie Eminescu o reprezentare metafizică a naşterii şi morţii oamenilor (inspirată dintr-o credinţă populară, conform căreia fiecare stea căzătoare anunţă moartea unui om):

„Un om se naşte – un înger o stea din cer aprinde/ Şi pe pământ coboară în corpul lui de lut,/ A gândurilor aripi în om el le întinde/ Şi pune graiul dulce în pieptul lui cel mut./ O candelă a vieţii, de cer steaua depinde/ Şi îmblă scriind soartea a omului născut./ Când moare a lui suflet aripele şi-a-ntins/ Şi renturnând în ceruri pe drum steaua a stins.”

Această teorie eretică este dezvoltată, fastidios, pe parcursul câtorva zeci de strofe. Vine însă momentul când fiul de împărat ajunge la destinaţie:

„«Părinte – el zice – şi-adânc i se-nchină,/ Bătrânul meu tată aici m-a trimis»./ «Venit-ai?» – bătrânul răspunde, suspină,/ Pe faţa lui trece zâmbire senină,/ C-o mână el cartea cea veche a-nchis.”

Dându-i de înţeles că prevăzuse venirea lui, bătrânul îi explică viitorului împărat de ce s-a dezlănţuit furtuna (a lăsat-o pur şi simplu... nesupravegheată, iar ea a evadat din adâncul pământului). Ca remediu, caută în carte o vrajă şi, cu ajutorul ei, opreşte stihia dezlănţuită şi o retrimite „În neagra-nchisoare în fund de pământ...”. (Ideea de ţinere a vijeliilor în captivitate este preluată, probabil, din mitologia greacă.)

Aşa începe un lung şir de acţiuni demonstrative şi fantasmagorice ale magului.

1. Îl conduce pe tânăr într-o sală subterană imensă, cu pereţi de marmură neagră. Din luciul lor straniu se desprinde somnul, care are o înfăţişare de blondă serafică şi ademenitoare. Enigmaticul personaj îl transportă pe tânăr în lumea visului. Acolo, fiul de împărat trăieşte ceva neasemuit de frumos:

„El ochi-şi deschide, de-asupra lui vede/ Doi ochi mari albaştri, adânci visători./ A lui fericire el mai că n-o crede,/ El gura şi-apasă pe blondele-i plete/ Şi faţa cea pală i-o mângâie-ndor.” Nu se înţelege de ce somnul este reprezentat ca un personaj feminin.

Nu se înţelege nici de ce mai apare o femeie, aceea din vis. Explicaţiile date de mag n-au legătură cu experienţa trăită de tânăr:

„«Curând vom ajunge pe steaua senină,/ Pe care în ceriuri numesc-o a mea./ De visuri, de umbre, de cântec e plină./ Curând vom intra în câmpia ei lină/ Şi-n urmă-ţi pământul rămâne – o stea.»”

2. Magul călătoreşte, dus de o stea ca de un vehicul şi salutat de îngerii „răsfiraţi în spaţiu”, în „a haosului vale”, unde peisajul cosmic seamănă cu acela văzut de Hyperion în drumul lui spre Demiurgos: „De-asupra vedea stele şi de desuptu-i stele” (în Luceafărul: „Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele”). Folosind un mijloc de transport atât de rapid, magul ajunge pe „steaua lui” (rămâne obscură ideea că se poate călători cu o stea către altă stea):

„Mai e-n tot universul o stea plină de pace Neturburată, vecinic, de ură, de război;/ În toate Creaţiunea gura ei vecinic tace,/ N-o bântuie griji rele, n-o bântuie nevoi.”

Acolo se află un om pe care magul vrea să-l vindece de nefericire:

„«E-un om, care pe dânsa nefericit se ţine/ Dar nu-i nefericirea în stea, ci e în el,/ Dar soartea lui schimba-voi, din rău oi face bine –/ Cobor acum în astru-mi să-l mângâi şi pe el».”

Nu se înţelege ce e cu acel om, dacă poate fi considerat un alter-ego al poetului sau al magului.

3. Magul îşi face funii din nori şi coboară pe ele până la marea de pe steaua lui, „care-şi mişcă mii valuri tremurând”, apoi, din „norii cei mai deşi”, îşi confecţionează o luntre care „îl duce în leagăn dulce, prin cânturi de pe mal”:

„Din insule bogate cu mari grădini de laur,/ Lebede argintoase aripele-ntinzând/ Veneau sfâşiind apa la luntrea lui de aur/ Şi se-nhămau la dânsa şi o trăgeau cântând.”

Înainte de a continua enumerarea situaţiilor mirifice şi neverosimile prin care trece personajul eminescian (însoţit sau neînsoţit de fiul de împărat, care din când în când dispare pur şi simplu din raza atenţiei poetului), putem face observaţia că am greşi dacă am încerca să găsim o logică a acestui roman picaresc-cosmic. Sau dacă am trata fiecare moment ca pe un simbol esoteric şi am încerca să-l descifrăm. Nu există nimic de ordonat, explicat sau presupus.

Eminescu seamănă cu un pianist care îşi plimbă mâinile liber pe clape, nu interpretând o melodie, ci iscând posibile începuturi de melodii. Aşa se explică repetiţiile, inconsecvenţele şi neclarităţile poemului. Aşa se explică de ce totul rămâne definitiv inexplicabil.

G. Călinescu, descoperitorul poemului printre manuscrisele eminesciene, l-a considerat „o schiţă de basm filosofic”, ceea ce nu este chiar exact. Avem de-a face mai curând cu un amestec de reverie şi filosofare. Dar tot G. Călinescu recurge, pentru a-şi comunica impresia de cititor, la o imagine critică foarte inspirată, care va însoţi întotdeauna poemul, ca un act de identitate:

„Schiţa de basm filosofic căreia i-am dat denumirea de Povestea magului călător în stele e foarte înrudită prin concepţie cu Mureşan şi se poate aşeza în aceeaşi epocă. Mult mai stângace, aruncată în învălmăşeala inspiraţiei, ea are informitatea unui bronz răcit şi părăsit înainte de a i se fi dat o formă hotărîtă.”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara