Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
povestea magului călător în stele (cum se termină un poem neterminat) de Alex. Ştefănescu

Să revenim la peripeţiile magului călător în stele.

4. După ce ajunge la marea de pe steaua lui (stea care arată ca o planetă) şi ia loc într-o luntre trasă de lebede, el ajunge la un ţărm stâncos, pe care se află un templu în ruină. Scenografia este fastuosromantică:

„Luntrea, un vis de aur, pânza albastră-a mării/ O sfâşie – şi-aproape ea vine-acum de mal“.

Cu simţul lui artistic, Eminescu intuieşte dramatismul edificiilor în curs de prăbuşire (dramatism mai mare decât al celor prăbuşite). De aceea el preferă, ca poet, construcţiile care stau să cadă:

„Un mal de pietre suie, de stânci frânte rebele,/ Ce stau lovind cu poala în înspumatul val.// Acolo printre stânce bătrâne şi schelete,/ Un templu în ruină, de apă înecat,/ Pe jumătate murii şi stâlpii şi-i înclină/ Şi stă-n curând să cadă de vreme sfărâmat.“

(În Floare albastră vom regăsi această imagine expresivă, referitoare însă la un peisaj natural, nu la o clădire: „Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreaţă“.)

Magul caută pe cineva anume în acel loc neştiut de nimeni altcineva, de pe îndepărtatul astru. Este un pustnic ca şi el, care însă trăieşte retras din lume şi duce o viaţă ascetică nu pentru a deveni un înţelept, ci dintr-o dorinţă de sinucidere lentă, provocată de moartea femeii iubite. Eminescu, deja ştim, se instala întotdeauna în condiţia de îndrăgostit nefericit ca să poată trăi dragostea la intensitatea ei maximă. Îşi imagina că iubita aparţine trecutului, sau că l-a părăsit, sau că nici nu ştie că el o iubeşte („o lume-ntreagă-nţelegea, tu nu mai înţeles“). Aici, în Povestea magului călător în stele, nefericirea ia proporţii de tragedie (dar şi de melodramă cosmică), fiind reprezentată prin izolarea pe o stea, în „scorburi de perete“ şi printr-o asceză dusă până la autoflagelare:

„În scorburi de părete trăieşte-un biet călugăr/ Tânăr, frumos – dar însă ca umbra el e slab./ Din stânce năruite, din pietre şi din bulgări/ Făcu cărări spre fundul al templului arab.// Acolo prigonit stă de visuri şi de gânduri./ Ce vrea nici el nu ştie, se chinuie-nzădar,/ Doarme pe-un pat de trenţe ce-i pus pe două scânduri,/ Nu bea apă d-izvoare, ci valul mării-amar.// Astfel el vrea viaţa s-o sfarme, s-o scurteze.“

De unde ştim că sihastrul este Eminescu? Toate personajele lui Eminescu sunt Eminescu. Nu în sens biografic, ci liric. Toate îl reprezintă, toate adaugă câte ceva la portretul său spiritual. Poezia eminesciană nu este un cântec, ci o simfonie, o sinteză de posibilităţi de-a fi ale fiinţei omeneşti.

Pe de altă parte, faptul că sihastrul este Eminescu nu contează în evaluarea textului, nu-i măreşte frumuseţea şi nici nu i-o scade. Acest text rămâne oricum lipsit de coerenţă, tautologic şi scris neglijent şi ne dă doar o idee, prin anvergură şi prin imaginaţia prodigioasă, ca şi prin unele surprinzătoare fulgerări ale inspiraţiei, despre geniul poetului. Avem de-a face, ca şi în cazul altor postume, nu cu un poem, ci cu şantierul unui poem, pe care îl explorăm cu indiscreţie, ca să emitem – fără aprobarea autorului, profitând de faptul că el nu mai este în viaţă – tot felul de presupuneri în legătură cu ce ar fi rezultat din efortul lui. Sau ca să ne bucurăm descoperind din când în când, pe neaşteptate, pasaje de o splendoare proprie numai scrisului eminescian.

Un asemenea pasaj este cel în care călugărul îi povesteşte magului venit să-l consoleze (mag pe care îl numeşte „părinte“) cum reuşeşte să comunice noaptea, cântând la harfă, cu iubita lui moartă. Regăsim aici o mistică a artei, o concepţie orfică despre forţa demiurgică a creaţiei artistice: „Şi cânt...

Din valuri iese câte o rază frântă/ Şi pietrele din ţărmuri îmi par a suspina./ Din nori străbate-o rază molatecă şi blândă,/ O rază diamantă cu-albeaţa ei de nea.// Şi raza mă iubeşte, mângâie a mea frunte/ Cu-a ei lumină blândă – o muzică de vis/ Din aer şi din mare cântului meu răspunde,/ Cântec născut din ceruri şi-al mării crunt abis.// La mijlocul de aer, în sfera de lumină,/ Din frunte-mi se retrage raza cea de cristal,/ Ea prinde chip şi formă, o formă diafanină,/ Înger cu aripi albe, ca marmura de pal.// Şi se coboară palid pe drumul razei sale/ Şi se coboară-alene, cu cântecu-mi l-invoc/ Şi haine argintie coprind membrele sale,/ Prin păru-i flori albastre, pe frunte-o stea de foc.“

Impresionantă este şi ardoarea de fanatic cu care îndrăgostitul se străduieşte să demonstreze că vizitele pe care i le face post-mortem iubita lui sunt reale:

„Nu e vre o fantasmă nebună şi deşartă,/ E o făptur-aievea, cu gând din gândul meu,/ Dintr-un noian de raze am întrupat-o eu/ Şi inima-mi o cheamă, gândirea-mi o dezmiardă/ Şi sufletul din mine e şi sufletul său.// Tot ce-am gândit mai tânăr, tot ce-am cântat mai dulce,/ Tot ce a fost în cântu-mi mai pur şi mai copil/ S-a-mpreunat în marea aerului steril/ Cu razele a lunei ce-n nori stă să se culce/ Şi a format un înger frumos şi juvenil.“

Magul, lucid şi sceptic, contestă realitatea viziunilor nefericitului tânăr: „Nebun ori eşti lunatec – bătrânul murmurează.../ E visul tinereţii, e sete de amor./ Îngerul tău e-o rază şi trupul ei un nor...“

Urmează, în replică, un elogiu al nebuniei făcut de cel care o profesează. Secvenţa este antologică, putând fi citită ca o spovedanie răscolitoare, dar şi ca o subtilă artă poetică:

„Şi dac-ar fi, ce-mi pasă? Chiar pala nebunie/ Se poate că, trezită, a-nfipt ochii cumpliţi/ În frunteami veştezită, în creieri rătăciţi/ Şi-n jurul ochilor mei gravă ca la stafie/ Afunde şi teribili, lungi cearcăne de plumb?/ Fie aşa – eu nu zic... Şi totuşi nebunia/ Cum e, cu chipul dulce, cu care m-a coprins/ Îmi place – cum îmi place visul de raze nins,/ Îmi place cum îmi place o umbră argintie./ Tu cugeţi. Cugetarea cu raze reci pătrunde,/ Loveşte chipul dulce creat de fantasie/ Şi acest chip devine palid ca o stafie/ Şi-ndată ce-l priveşti tu el stă să se confunde/ Cu locul de-unde vine, cu norii ori cu unde./ Dar eu... eu nu sunt astfel... Mie-mi place visarea./ Fie ca chiar un basmu, numai fie frumos,/ Înger c-ochi mari albaştri, cu chipul luminos.../ Şi iert că el se stinge, cum aprind lumânarea.“

Ne-am putea juca puţin imaginându-ne că asistăm la un dialog între Mihai Eminescu şi Titu Maiorescu...

Receptiv la pledoaria tânărului (care este altul decât fiul împăratului, venit să înveţe cum se conduce un imperiu, sau poate că este chiar el, după trecerea mai multor ani), magul consimte că viziunile unui artist au realitatea lor:

„Magul îşi răzgândeşte-a călugărului soarte!/ – E-aevea acea fiinţă, visele-ţi nu te mint/ Dar nu-i aci în lume... E sufletu-unei moarte/ Pe carensă eu însumi pot ca să-l reaprind./ Pot s-o topesc în forma de lut care s-o poarte/ Şi idealu-eteric în lut eu pot să-l prind,/ Dar nu aici. Aicea de viaţă nare parte;/ Vom merge-n lumea unde trăieşte mai departe.“

Cu această promisiune se termină poemul neterminat Povestea magului călător în stele. Nu vom afla, din păcate, niciodată dacă magul s-a ţinut de cuvânt.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara