Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Post-sentimente de Alex Goldiş

Dacă anul trecut a putut trece uşor drept un an al criticii sau al prozei, 2012 înclină considerabil balanţa în favoarea poeziei.

Câtorva debuturi notabile – Radu Niţescu, Alex Văsieş şi Teodora Coman – li se alătură reveniri spectaculoase din partea celor mai buni poeţi ai generaţiei tinere. Frânghia înflorită de Radu Vancu sau Dispars-ul lui Vlad Moldovan sunt cărţi îndeajuns de puternice încât să fie reţinute, peste ani, de un critic preocupat să refacă harta valorică a douămiismului. Încă mai surprinzător e revenirea lui Dan Sociu, cel care a acreditat, în bună măsură, reţeta minimalismului în poezie, dar care părea că şi-a pierdut tonusul prin Pavor nocturn (2011).
După o călătorie cam neconvingă toare în sfere abstracte (volumul anterior renunţa aproape total la anecdotic sau la scenariile epice), Poezii naive şi sentimentale e o revenire la sursele tranzitivităţii à la Dan Sociu, care se recomanda drept cel mai direct şi mai lipsit de (auto)iluzii poet contemporan. Impresiona, încă din Borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână sau Fratele păduche, capacitatea extraordinară de a identifica, fără a ridica – artificial – la rang de simbol straniile coincidenţe sau contradicţiile propriei biografii. Într-un poem din volumul de debut, moartea tatălui e echivalată cu plăcerea de a-şi citi numele tipărit în ziar la rubrica Decese. În altul, din Cântece excesive, o banală pereche de pantaloni second hand devine pretext pentru inventarierea tuturor proprietarilor de până atunci etc. Atât de inventiv era însă poetul în a descuama straturile cotidianului, încât banalitatea se transforma la tot pasul în ingeniozitate. Într-o literatură tot mai asediată de mijloace expresive hi-tech, remarcabilă e tocmai forţa de a face poezie din nimic.
În Poezii naive şi sentimentale – o spune şi titlul – ingenuitatea e, poate, şi mai la ea acasă, mai cu seamă pentru că poetul renunţă la tonul protestatar din primele volume. Cu tot firescul lor, Borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână sau Cântece excesive păstrau încă ceva din aerul aspru de manifest minimalist. În schimb, cea mai recentă carte e cu atât mai autentică cu cât nu mai are nimic de demonstrat din punct de vedere stilistic. Lipsesc, poate, piesele de rezistenţă, însă imaginarul e mai autonom, iar vocea, mai coaptă. Ce-i drept, însăşi anecdotica volumului pare să vizeze o etapă ulterioară în biografia personajului central. Erupţiile încrâncenat-adolescentine la suprafaţa discursului dispar, de aceea, în favoarea unei resemnări transcrise sub forma albă a procesului-verbal. Primul poem, cel mai puternic din volum, aşa se şi numeşte: „Maică-mea. Când am început şi eu să fiu salariat/ mă tot gândeam să-i iau o maşină automată/ pentru tot ce mi-a spălat de mână./ De fapt doar câteva zile m-am gândit:/ am răsfoit broşuri, am calculat rate./ Apoi am uitat./ Nevastă-mea lucra la Altex, referent de credit./ Privea oamenii-n ochi/ şi hotăra dacă merită televizor./ Mie nu mi-ar fi vândut o maşină de spălat/ şi ar fi avut dreptate./ Îmi spunea la telefon că e tristă,/ că lucrează 14 ore pe zi, şi sâmbăta şi duminica,/ şi-o vede pe fiica noastră foarte rar,/ aproape la fel de rar pe cât o vedeam eu./ Zicea: week-end-ul trecut/ abia s-a uitat la mine,/ s-a jucat tot timpul cu un retardat/ enervant de prin vecini./ Nevastă-mea a vrut să fie psiholoagă/ la copii cu nevoi speciale,/ o psiholoagă specială, entuziastă,/ care pune suflet în interpretarea desenelor/ dar pe urmă i s-au părut enervanţi./ M-a iubit şi pe mine/ şi pe urmă nu m-a mai iubit/ şi nu aveam decât nevoi simple./ Am iubit-o/ şi pe urmă n-am mai iubit-o/ şi n-avea decât nevoi obişnuite./ O iubesc şi pe maică-mea/ şi ea mă iubeşte, că aşa e designul. Şi-a luat/ între timp maşină de spălat,/ e singură şi mă sună de câteva ori pe zi/ să-mi povestească ce vede la televizor./ Între timp am divorţat şi cu acte,/ cu proces-verbal, Doamne, cum eram povestiţi/ în procesulverbal, voi oamenii, spunea,/ sunteţi fiinţe confuze, confuze”.
Cu aerul că nu străbate niciodată dincolo de suprafaţa lucrurilor, „vocea” din Cântece naive şi sentimentale construieşte, totuşi, un ethos al ratării şi al blazării în toată complexitatea lui. Până acum, „banalitatea” şi „simplitatea” erau palme aplicate tuturor formelor de mistificare deopotrivă literară şi existenţială (de aici şi nota de frondă a poeziei lui Sociu). În ultimul volum ele reprezintă, însă, închiderea tuturor orizonturilor. Modificarea de nuanţă ascunde o mutaţie în adâncuri. Discursul lui Sociu e „plat” acum nu din nevoia de a dezumfla cutare pretenţie metafizică, ci pentru că pune în act însăşi aplatizarea sentimentelor şi a dorinţelor. „Îmi place să aud despre sentimente./ Am avut şi eu. Acum am degerături/ şi râie. Şi vorbesc singur şi nici nu ştiu” e, probabil, confesiunea cea mai caracteristică. Excelente pagini de poezie ies, la tot pasul, în Cântece naive şi sentimentale din descoperirea imposibilităţii de a transcende. Au mai rămas, în această lume a postsentimentelor, nişte oameni „cu nevoi simple” şi de scurtă durată, fără speranţe şi aspiraţii: „în rest, suntem singuri şi pierduţi/ în banalitatea zilelor, nici măcar ca porumbeii/ ascultând cum se zguduie în vânt pereţii subţiri ai volierei/ pentru că n-ai cum să compari nimic cu nimic,// pentru că eşti primul om din lume,/ primul care trăieşte, primul care greşeşte”. În primele volume, Dan Sociu îşi făcea un program din a fi „simplu”, în timp ce în ultimele (procesul începe cu Pavor nocturn) îşi descoperă, traumatizat, drama de a nu mai putea fi altminteri. Nimic din neoexpresionismul tinerei generaţii predispuse la suferinţe de tot soiul, care de care mai însângerate, nu e de regăsit aici. Şi totuşi, senzaţia de pustiu şi de aer greu respirabil e dominantă tocmai din cauza încăpăţânării de a nu vedea în lucruri sau oameni mai mult decât ceea ce sunt. Chiar natura şi cosmosul – despre care minimalistul Sociu vorbea până acum cu reţinere – devin, prin simpla lor existenţă, potrivnice: „vântul rece îţi spune în faţă/ că nu eşti dorit, nici nedorit,/ că viaţa şi moartea ta n-au nicio importanţă,/ Stephen Hawking azi 2 septembrie/ în The Guardian: universul s-a creat singur/ din nimic. In yer face,/ ca băieţii, molecule şi alte molecule/ şi zero semnificaţie, nu/ suntem mai speciali decât sarcoptul râiei”.
O probă în plus că discursul constatativ-resemnat adoptat în ultima vreme nu exclude cruzimea acestui poet al „ostilităţii naturii şi societăţii”, mai dispus să renunţe la scris decât să se mintă în vreun fel. Dacă măcar jumătate dintre scriitorii de azi ar adopta atitudinea tranşantă a lui Dan Sociu (în spatele poeziilor lui se întrevede un radicalism deopotrivă etic şi estetic), literatura română s-ar scutura, dintr-odată, de toate floricele de stil care îi diminuează azi mesajul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara