Într-una din seri, ma sunase Danusia Cum telefonul de-acasa nu raspundea, avusese inspiratia sa ma caute la domnul Guta. Era bucuroasa ca suntin viata. Dupa atâtea esecuri în încercarea de-a intra în legatura cu mine, nu se mai asteptase sa ma mai auda vreodata. Vazuse toate grozaviile prin care trecusem. Vedea si în clipa aceea, la televizor, buluceala din fata guvemului, miile de oameni adunafi în Piafa Victoriei in încercarea unora de a-1 da jos pe lliescu, dar nu pentru a-1 Inlocui cu vreun democrat pur sânge, ci cu un fost colonel de securitate care-o facuse o vreme pe disidentul. „I1 vreti jos pe lliescu?“ întreba securistul raspopit, calare pe-un tanc. „Da!!! Sa vina aici, lânga noi!“ raspundea într-un glas multimea care nu prea stia bine pentru ce se afla acolo., Atunci, jos lliescu!“ striga raspopitul, rastalmacind cererea oamenilor. §i din ce în ce mai murfi se luau dupa el. Mai târziu, dupa ce pierduse partida, isi anunfase de la balcon demisia din guvernul provizoriu. Fusese gresit înteles... El nu facuse altceva decât sa-1 cheme pe lliescu în mijlocul oamenilor. Jos, unde erau ei! Dar nimeni nu-1 credea. Cacealmaua lui esuase. Cacealmaua lor, a securistilor. Pentru care ezitantul lliescu era considerat totusi prea radical. Danusia plângea la telefon. Îi auzeam pe copii: „How are you, grand-father!“ Ma emotionasem si eu, ascultându-i pe nepofii mei care, cu aproape douazeci de ani în urma, când i-am cunoscut, nu intrasera înca la scoala, si care au astazi si facultatea, si masteratul. Dar pe care eu nu i-am mai vazut de-atunci decât în fotografii!... Peste înca o zi, m-a cautat si Codrut-
Danusia mi-a anuntat vizita în România a unei prietene din Germania, pe care-o cunoscuse la nu stiu ce cursuri de vara. Codrut m-a rugat sa am grija de-un prieten al lui din America, pornit catre Bucuresti, dar oprit pentru o vreme la Timisoara. Parea ca România începe sa fie interesanta pentru toata lumea.
Mgrid era o nemtoaica blonda ca paiul si stia româneste mai mult de la bunici, decât de la paring sai, cu totii nascufi în România. Venise însofita de un tânar, Siegfried, entuziast ca si ea, ca sa caute - ce credeti? - arhivele STASI, adica arhivele Securitatii Germaniei Democrate, despre care aparuse zvonul ca ar fi fost transportate în nu stiu câte zeci de vagoane si ascunse la Bucuresti, mai înainte ca regimul Ceausescu sa devina istorie. I-am adus pe amândoi la domnul Guta si-am râs împreuna pe seama lor. Nu stiam cine-i trimisese si în numele cui vorbeau, dar, daca i-ai fi luat în serios, puteai sa crezi ca dispuneau de averile lui Rockefeler, atât erau de generosi cu promisiunile lor de rasplata. N-am putut sa le fiu de niciun fobs, decât poate cu plimbarea la care i-am însofit prin Bucurestiul clocotitor, ravasit de gloante si de explozii. §i cu promisiunea ca voi onora invitatia lor la festivalul de filme documentare de la Berlin. Unde urma sa merg însofit de cineva din Ministerul Culturii, asa cum cerea protocolul. Iar acel „cineva“ era o doamna, pe care tot ei o descoperisera -doamna Cue. Mai târziu, Siegfried - care învafase si el câteva boabe pe româneste - ma sunase de la Berlin ca sa perfecteze data sosirii noastre acolo. N-am sa uit niciodata eroismul cu care încerca sa se faca înteles: „Eu vrei avut convorbire doamna Cue!“. L-am asigurat ca stiam ce aveam de facut.
Catre sfârsitul lui ianuarie, aparuse si americanul Daniel. §i el cunoscator al limbii române, care era hobby-ul lui. Sau poate job-ul lui ascuns. Mai vorbea, dupa spusele sale, si limba araba. Trecuse de curând prin Yemen. Pe fata, însa, era profesor de limba engleza la un colegiu din New Jersey. Mai copt decât predecesorii sai nemfi (trecut cu putin peste 40 de ani), dar si mai aerian decât ei. Cel putin asa parea. Înalt, blond, desirat, îmbracat mai mult decât sportiv, as zice neglijent, cu pieptul desfacut si cu capul descoperit, fara teama de frig si, în general, fara teama de nimic. Un sleampat si-un caraghios. Dezinhibat si simpatic de la prima ochire. Daca era sa-1 crezi, venise In România fara nicio treaba. Asa i se sculase lui...
Stateam tofi trei cufundafi în fotoliile adânci din jurul unei masute rotunde. Din toate bunatafile pe care domnul Guta le scosese pe masa, el alesese palinca si slana, pe care le primisem de la un prieten din Ardeal. Ne-a spus ca se tragea dintr-o familie de irlandezi si, dupa cum stia sa duca la gura, nu-si dezmintea originea. Descoperise bautura asta „de saizeci de santuri“ la Timisoara si devenise fanul ei declarat.
L-am descusut mai întâi în legatura cu fiul meu. Erau colegi la un liceu din New Jersey, unde Codrut preda sportul. Locuiau în apropiere unul de altul, într-un carrier plasat practic într-o padurice, si mergeau împreuna la tenis si, câteodata, la baschet Nepofii mei, botezafi Tom si Jery, la fel ca eroii lui Disney, împrumutasera parea -ma asigurase el - ceva din iuteala si istefimea celebrelor personaje. La doua-trei saptamani, se-ntâlneau cu verisorii
Ştefan Dimitriu
Porumbelul vestitor
sau de ce iubim America
lor, Pompilian si Maura, fie acasa la ei, fie „în deplasare“, într-o localitate din împrejurimi unde se stabilise Danusia. Îmi adusese fotografii de la to(i. Privindu-le, mi se aburisera putin ochii, dar n-am lasat sa se vada. Domnul Guta întelesese emotia mea si, o vreme, luase pe contul sau conversatia.
- Dragul meu - îi spusese el - suntem foarte bucurosi de vizita dumitale, ca oaspete venit din cea mai puternica tara a lumii. Deie domnul sa fii porumbelul vestitor al venirii americanilor, pe care cei din generafia mea au murit asteptându-i...
- Porumbel vestitor!?... repetase Daniel vorbele domnului Guta, încheindu-le cu un semn de mirare si cu unul de întrebare. Un porumbel primit cu slana si palinca... se înveselise el apoi. §i la Timisoara, m-au luat în primire cu totii: în sfârsit, au venit americanii! E frumos s-auzi asta. În Yemenul de Sud, unde-am fost de curând, oamenii ies pe strazi ca sa strige: „Americani, carati-va acasa!“. §i arunca în noi cu cocteiluri Molotov... §i ne salta în aer cazarmile...
- E totusi de-nvatat câte ceva si din asta... clatinase din cap domnul Guta. Ca sa nu se-ntâmple la fel si cu cei care înca va mai asteapta... Mi-ar parea rau s-ajungem si noi sa strigam cândva, dupa ce-am suspinat atâta vreme dupa voi: „Americani, go homeă“.
O vreme, nimeni nu mai scosese niciun cuvânt. Domnul Guta întinsese palma catre caloriferul de lânga el si, nemultumit de caldura pe care-o simtise în buricele degetelor, cautase galetusa de serviciu si pomise cu ea de la un radiator la altul, pentru a scoate aerul de pe conducta. Ca sa-mi gasesc si eu ceva de lucru, m-am ridicat de pe scaun si-am apasat butonul televizorului. §i, cu toate ca eram familiarizat cu scene ca acelea care invadasera de îndata ecranul, de asta data mi s-a parut ca amploarea lor depaseste cu mult masura obi§nuita. Întesata de lume, Piafa Victoriei dadea iarasi în clocot, ca-n fata unei noi înclestari pe viata si pe moarte. Dar partitura era acum alta decât cea din urma cu doua saptamâni, iar stigatele de „Jos lliescu!“ nu mai erau smulse prin frauda. De altfel, demonstrând înca o data ca rominul s-a nascut poet, din piepturile a mii de oameni rasunau acum si doua versuri ce exprimau limpede programul lor politic: „Singura solufie,/ Înc-o revolufie!“. Cu luminile aprinse la toate ferestrele de la etaje, cladirea guvemului parea o cetate asediata, gata sa cada din moment în moment. Cu atât mai mult, cu cât dinspre §tefan eel Mare, Banu Manta si Ana Ipatescu soseau noi si noi coloane de manifestanti, ce se infiltrau în masa imensa a celor prezenfi acolo de cine stie când. Cei aflati chiar sub ferestrele guvemului schimbasera dintr-o data placa si-ncepusera sa strige: Jliescu, du-te-acasa,/ C-ai nevasta canceroasa!“. Nou venrfii nu statusera nici ei prea mult pe gânduri, si din miile lor de piepturi rasunase strigatul lor de lupta, care-1 acoperise pe-al celorlalti: „Bo$orogii fam dinti/ Vor s-ajungapre$edintU"-Încercand sa-nfeleaga ceva, Daniel mai daduse peste cap un pahar de palinca, dar ochii lui ramasesera la fel de mirati.
- Cat aveti de gând s-o mai tineti asa? ma-ntrebase el, complet derutat. Pofi sa-mi spui si mie ce se-ntâmpla acolo?
Ce era sa-i spun?! Ca musuroiul, odata stârnit, nu-si mai gasea locul si odihna? Ca cincizeci de ani de tacere si ascultare se razbunau acum printr-o zurba fara sfârsit? Ca prigonitii din închisorile comuniste - pufini dintre ei, care mai scapasera cu viata - aveau ceva de platit si, în naivitatea lor, crezusera ca vremea revansei sosise? Ca milioanele de membri de partid - peste patru la numar -tremurau acum de teama pentru pielea lor, cu toate ca, în prima faza, se bucurasera de rasturnarea tiranului si chiar luptasera pentru asta? Ca serviciile straine trageau si ele care-ncotro, lansând fel de fel de zvonuri otravite, tesând fel de fel de intrigi, sporind confuzia generala si pregatind tara nu pentru a fi vânduta, asa cum credeau fraierii, ci pentru a fi luata pe gratis, bucata cu bucata?
§tiam ca, în dupa-amiaza acelei zile, se organizase o manifestatie autorizata, pentru a se protesta împotriva
intentiei celor instalafi la putere de a se transforma într-un partid si de a Candida la alegerile viitoare - primele alegeri libere dupa mai bine de-o jumatate de veac. Opozitia isi gasise în sfârsit un lider, un barbat extrem de sobru, trecut de saptezeci de ani, cu fata descarnata si cu figura de sfânt.
I se spusese, înca din prima clipa, Seniorul. Fusese secretarul particular al lui Maniu si isi petrecuse toata tineretea prin temnite, sub regim de exterminare, din care cauza pierduse peste jumatate din greutatea sa corporala. Norocul lui ca avusese de unde. Supravietuise printr-un miracol si traise apoi sub stricta supraveghere a „organelor“, îngropat în mizerie si-n uitare. Pâna la aparrfia sa publica, mai marii zilei nu avusesera prea multe motive de îngrijorare. Cei de dinaintea lui, unii reveniti în tara de peste mari si tari, fusesera fie santajafi, fie intimidati, fie cumparati. Seniorul se dovedise de neclintit. Cu toate ca si asupra lui se încercasera toate tertipurile pentru a fi redus la tacere si ascultare. Dar sforarii din umbra se lovisera de el ca de-o stânca. El se-ncapafana sa ceara alegeri cu adevarat libere, si nu repetarea mascaradei din ’46. Contaminati de exemplul sau, chiar si multi dintre cei care purtasera la piept, pâna nu de mult, carnetul rosu de partid se alaturasera celor ce-i trimiteau acasa pe „emanati“. El, Seniorul, era „bosorogul fara dinti“ care cutezase sa i se opuna pe fata lui lliescu.
Stransa cu usa, puterea reactionase printr-o contra-manifestatie, data în grija lui Ioska, pistolarul din zilele lui decembrie de pe balconul si din maruntaiele Comitetului Central, aparut de cine stie unde, cu automatul pe dupa gât, si devenit unul din simbolurile revolutiei. El isi castigase locul pe lânga noii stapâni ai României, apasând pe tragaci ori de câte ori viata acestora paruse a fi amenintata si isi sporise faima prin uciderea cu sânge rece a zeci din cei pe care-i considerase suspecfi; printre ei, si mai mulfi ofi-teri ai armatei române care avusesera nesansa de a-i fi iesit in cale. Mic, sfrijit, degenerat, cu o figura chinuita si cu un rânjet care te îngheta, el era fata vazuta a puterii ce se cocea în umbra si care-1 lasase sa zburde în voie si sa bage groaza în cei care ar fi cutezat s-o conteste. Pâna când revolutia 11 scosese în prim-plan, Ioska se învârtise prin catacombele lumii interlope, printre traficantii de valuta si de marfuri vândute pe sub mâna, printre mardeiasii la comanda si turnatorii cu simbrie ai militiei si-ai Securitatii.
II zarisem si eu, o clipa, pe baricada de la Intercontinental, dar pe-atunci figura lui nu-mi spusese mare lucru. Aflasem apoi ca, profitând de situafc a doua zi scosese din Comitetul Central saci întregi cu valuta. Dar nici leii românesti nu-1 lasasera indiferent. Avea acum ce sa apere.
Când manifestantii venifi la chemarea Seniorului dadusera impresia ca sunt gata sa patrunda în cladirea guvemului si sa-i scoata în suturi pe cei dinauntru, Ioska se miscase si el într-acolo în fruntea impresionantei si belicoasei sale armate, sporita prin efectivele de rezerva pregatite în celelalte colturi ale orasului. Iar ceea ce vedeam noi acum la televizor parea începutul unui cumplit masacru, asa cum nu mai fusese vreodata, care sa confrrme în sfârsit numarul, fantezist pâna atunci, al celor 60.000 de victime ale revolutiei pe care, în chip nu tocmai dezinteresat, agentiile straine de presa le anuntasera zile la rând. Cine avea nevoie de-un razboi civil? ma-ntrebam. §i de ce era contestat cu atâta vehementa dreptul altora de a se organiza într-un partid, atâta timp cât si ceilalti aveau dreptul sa înfiinteze câte partide voiau? §i de ce se invoca democratia, pentru a se impune prin forta solufia de putere dorita, la urma urmelor, de-o minoritate? Sigur ca, din punctul meu de vedere strict personal, întelegeam graba Seniorului de a vedea restabilit cât mai repede un regim democratic autentic. Dar cum puteai sa neglijezi faptul ca oamenii anului 1990 nu mai erau aceiasi cu oamenii anului 1946? §i ca raportul de forte era acum net favorabil adversarilor sai, chiar daca s-ar fi organizat cele mai cinstite alegeri? Era ca si cum ai fi asteptat de la un Ian de grâu, culcat la pamânt de furtuni si de grindina, sa arate la fel de bine si sa rodeasca la fel de bogat, în ciuda calamitatilor care se abatusera peste el. Se gindea Seniorul la o minune? Sau nu se putuse desprinde din timpul sau? Ori, poate, se lasase pacalit de cine stie ce scenarii super-optimiste, pentru a scoate capul din gaoace §i a deveni astfel odios în ochii celor mulfi, care se temeau acum si de umbra lor?
- E greu sa-ti explic... i-am spus lui Daniel. Nici nu Stiu de unde sa-ncep...
- Nu vrei sa mergem acolo? m-a-ntrebat el, fara sa ia vreo clipa în discufie un eventual refuz.
- Cum vrei tu... i-am spus. Esti musafrrul meu...
- Ce rost are? a-ncercat sa ne mai taie din entuziasm domnul Gufa. În decembrie, stiam exact pentru ce luptam. Acum, când ii vad la fata pe cei agatafi de pulpana Seniomlui, ma tern ca nu mai înteleg nimic... Sau ma tern ca nu-mi place nimic din tot ce-nteleg.
Dar privirile lui Daniel erau atât de insistente, încât n-am putut sa dau înapoi.
La ora aceea, orasul era pustiu. Cei care nu se aflau în Piata Victoriei, de-o parte sau de alta a nevazutelor baricade, stateau probabil în fata televizoarelor. Asa cum facusem si noi pâna-n urma cu câteva minute. Nu era din cale-afara de frig, dar batea un vânt subfire si taios. Daduse un pospai de zapada si locurile neumblate pareau presarate cu sare. Fara sa vreau, am simfit dintr-o data pe limba senzatia de sarat. Iar asta ma facuse s-o asociez în aceeasi clipa cu gustul sângelui. Asa cum 11 simfisem de câteva ori, în copilarie, în câte-o încaierare la minge sau fara minge, ca-ntre baieti. Asa cum 11 simteam uneori si acum, când îmi muscam din greseala limba. Nu-mi placea deloc gustul asta. Mai ales acum, când 11 socoteam ca pe-o rea prevestire.
Dar când am ajuns acolo, In piata, lucrurile fusesera transate. Din fericire, fara varsare de singe. În fata puhoiului de contra-manifestanti care, presând din toate parfile, urlau din adincul bojocilor ,JVu ne vindem fara!“, oamenii Seniomlui cedasera. „Emanatii" aparusera victoriosi la balcon, dar In glasurile lor se simtea Inca emofia prin care trecusera. Partida fusese castigata. De data asta, fara ajutorul minerilor, care aveau sa apara si ei In zilele urmatoare, anticipând cumplita mineriada din iunie. Armata lui Ioska i§i celebra victoria, cu pancartele demonstrantilor adusi de Senior adunate, gramada, In mijlocul pietei si date prada focului. Ce gust amar! Ce victorie trista!
- Mai bem ceva?... m-a-ntrebat Daniel, cu fata lui de îngeras conservat în alcool. Altfel, chiar nu mai înteleg nimic...
Nu mai trecusem de câteva saptamâni pe la locuinfa mea din §tefan Furtuna. Venise timpul s-o fac. Abuzasem prea mult de ospitalitatea domnului Gufa, desi el nu ma lasase niciodata sa înteleg ca asa ar sta lucrurile. Dar m-am gândit ca era mai bine sa nu-i mai stric linistea unui om de nouazeci de ani, macar în noaptea aceea. Observasem cu câta grabaînchisese televizorul, atunci cind ne pregateam sa iesim pe usa, încât eram convins ca nu i-ar mai fi facut nicio placere sa-1 amestecam iarasi, chiar si asa, prin ecoul vorbelor noastre, în gâlceava aceea a strazii. Am pornit-o catre Gara de Nord, pe trotuare întunecate si pustii. finând loc de orice s-ar fi putut spune, pasii lui Daniel bateau toaca pe asfaltul umed, ca si cum bocancii lui ar fi avut talpi de lemn. Treziti din somn, câinii din fata casei mele ne-au mârâit scurt, apoi, recunoscându-ma, si-au bagat repede cozile între picioare Si s-au reîntors în culcusurile lor.
Eram bucuros ca nu revenisem singur între peretii
aceia reci, care-mi trezisera dintr-o data o mulfime de amintiri. L-am rugat pe Daniel sa se aseze într-un fotoliu, cu o sticla de rachiu tare lânga el, în timp ce eu am întins cerga peste patul de-atâta vreme ravasit, am aprins focul în soba, am deschis pentru câteva minute ferestrele si-apoi am desfacut o cutie cu cremwursti si alta cu brânza topita, singurele pe care le mai aveam în frigider, si, în lipsa de pâine proaspata, am pus pe masa o punga cu pesmeti. Dar Daniel n-a vrut s-auda de niciunele. Mi-a cerut doar sa-i Mocuiesc paharutul din mâna cu o cana de baut apa, si asta a fost deocamdata tot ce-am putut sa fac pentru el. Dar, în mod curios, cu cât sticla data în grija lui se golea, cu atât devenea mai lucid si mai interesat sa înteleaga ce se petrecea în aceasta fara în care toata lumea îi asteptase si îi mai astepta înca pe americani.
- Ce-i cu nebunia asta a voastra? m-a-ntrebat el din nou, dupa ce daduse gata înca o cana de bautura. Poate ma lamuresti, în sfârsit, despre ce este vorba. Pe unde ma due, pe unde ma-ntorc, toata lumea îmi vorbeste despre venirea americanilor. Nici domnul Gufa nu s-a putut abtine...
Încercând sa fac pufina lumina în capul lui, m-am trezit ca-i povestec din fir-a-par istoria modema a României. Asa cum am supt-o de la pieptul maicii mele. §i asa cum eu însumi am trait-o. Nu am de gând s-o povestesc din nou si pentru cititorii acestui roman, cu toate ca murfi dintre ei ar putea s-o afle de-aici, pentru prima oara, asa cum a fost. Dupa ce-au crezut c-au descoperit-o în cartile de istorie, de ieri si de azi. Dar pe care si unele si altele i-au ascuns-o macar în parte. Pacatuind toate la fel de mult, chiar daca din motive diferite. Dar pacatul nu e numai al celor care au scos pe piata aceste istorii, ci si al celor care apeleaza la ele ca la o instanfa suprema, ca la un minister orwellian al adevarului. Nu ma acuzafi de trufie. De câte ori n-am cazut si eu în acest pacat!...
Soba începuse sa dogoreasca si în camera se facuse destul de cald. Daniel ma asculta în tacere, cu capul rezemat de spatarul înalt al fotoliului. La un moment dat, mi s-a parut ca adormise cu ochii deschisi. Nu daduse niciun semn de viafa nici când i-am povestit cum ne tocasera bombardierele americane, trimise, potrivit comunicatelor oficiale, sa scoata din functiune instalatiile petroliere de pe Valea Prahovei dar, în loc de asta, prefacând în mine o buna parte din Bucuresti si din alte orase ale tării si ucigind mii de oameni inocenti. În defmitiv, cât de vinovata era România, pentm intrarea în război alaturi de Germania hitlerista, când - hartanita de vecinii din jur - nu-i sarise nimeni în ajutor si nu i se oferise nicio alta solutie, de alianfa sau de neutralitate? întrebam eu patetic, ca-n fata unui tribunal al istoriei, fara sa clintesc însa niciun muschi de pe fata lui Daniel. Dar când am început sa scormonesc prin dedesubturile întâlnirii de la Yalta, cu întelegerea tenebroasa dintre Rooswelt, Churchill si Stalin, ochii lui au prins dintr-o data viafa. I-am povestit apoi cum, nestiind nimic despre aceasta întelegere macabra de a-i ceda lui Stalin tările din Estul Europei, partidele românesti de traditie incercasera sa se lupte fara nicio sansa cu ocupantul sovietic, înarmat pâna-n dinti si stapin absolut peste tara. I-am povestit cum fusese alungat de pe tron, cu pistolul la tâmpla, regele Mihai, drept multumire pentm ca întorsese armele împotriva armatelor naziste, scurtând astfel razboiul tuturor, inclusiv pe eel al americanilor, cu eel putin sase luni. I-am povestit cum pierise apoi, în închisorile comuniste, toata floarea intelectualitătii si a tineretului român. I-am povestit cum, desi cunosteau bine situatia din România si respectau cu stricteŞe întelegerea criminala de la Yalta, americanii încurajasera rezistenfa armata din munti a patriotilor romini, dindu-le tot timpul sperante desarte si oferindu-i astfel pe tava plutoanelor de executie. I-am povestit cum ei însisi, americanii, împreuna cu aliafii occidentali, parasutasera din când în când pe terirtoriul tării tineri curajosi recrutari din exilul românesc, nespunându-le însa ca-i trimit de fapt în misiuni sinucigase, fara alt rost decât acela de-a se juca de-a hotii si vardistii cu fostii aliafi din razboiul eel mare. I-am povestit, în aspectele lor esenfiale, chiar si copilaria Si tineretea mea, când crezusem, la fel cu cei mai murfi dintre semenii mei, ca americanii vor face pe dacu-n paisprezece ca sa ne salveze din robie si umilinta. Dar, în loc de asta, când lucrurile pareau sa se normalizeze cât de cât, ei se-ntelesesera peste capetele noastre cu Ceausescu, folosindu-1 ca mijlocitor în aplanarea conflicted lor cu chinezii si rusii si coplesindu-1 cu cele mai nerusinate onoruri, fapt de natura sa-i întareasca pozifia nu numai în lume, dar mai ales în tara, unde fusese ajutat sa devina un nemilos stapân de sclavi. Dar nici atunci când se saturasera de el si se hotarîsera sa i-o traga, americanii nu se gândisera la noi, la cei care-i asteptam, ca eliberatori, de-o jumatate de veac. Anularea clauzei
natiunii celei mai favorizate nu lovise de fapt în Ceausescu, ci tot In noi, amarestenii, obligafi sa strângem si mai tare cureaua, desi ni se lipise burta de spate. Dar noi nu ne pierdusem speranfa. Îi asteptam în continuare pe americani. Care, în loc sa vina odata, ne reproseau acum, de la distanta, ca prea am stat cu mâinile încmcisate în fata terorii si prea ne-am lasat calariti ca prostii si prea l-am suportat atâta vreme pe Piticul Scelerat.
Dar cine a stat cu el la masa, desi stiau bine ce-i poate pielea? Cine 1-a vizitat de-atâtea ori si-apoi 1-a primit cu ropote de aplauze pe peluza de la Casa Alba si-n Congresul american si la Banca Mondiala si-n cele mai înalte cercuri ale politicii si-ale economiei lumii libere? Cine altcineva, decât cei care au intrat în razboiul eel mare, pretextând salvarea Poloniei, dar lasind apoi Polonia, ca si România, ca si multe alte tari, la discretia unor descreierati. În mizerie Si-n napasta comunista. Fara sa clinteasca un fir de pai pentm a le sari în ajutor. Ba dimpotriva, intrând în cârdăsie cu cei care ne stateau cu bocancii pe grumaz si cladin-du-si nemsinata lor bunastare prin vânzarea si abando-narea noastra.
Între timp, înfierbântat de vorbele pe care le spuneam, ma mai ridicasem de pe scaun, mai umblasem prin camera, mai scosesem câte-o carte din biblioteca si nu bagasem de seama ca Daniel începuse sa plânga mocnit. Numai când s-a smuls din fotoliu si s-a agafat de gâtul meu, hohotind de plâns, cu ochii siroind de lacrimi, mi-am dat seama ca mersesem prea departe. Dar nu mai era nimic de facut. Cu câtlncercam sa-1 linistesc, cu atât mai mult se-nteteau si hohotele sale de plâns, într-o cascada de neoprit. §i, printre sughifurile si icnetele care-1 înecau, 11 auzeam urlând din adâncul fiintei sale:
- Cum am putut sa fim atât de nemernici? Of, Doamne, cum de ne mai rabda pamântul? Cum vom putea sa traim mai departe cu o constiinta atât de încarcata? Cum am putut si cum vom putea sa ne mai bucuram de viafa, când fericirea noastra se-ntemeiaza pe-atafia munti de cadavre? Dar sa stii, Pompiliule draga, sa stii, Pompidou, ca noi, americanii de rând, n-am fost la curent cu toate acestea. Noi mestecam întruna chewing-gumm si pop-corn, Si-acasa, si pe strada, si la cinematograf, si-alergam ca bezmeticii cât e ziua de lunga de la o slujba la alta, ca sa ne platim cât mai repede ratele la casa si la masina si la mobila si la aparatele electronice, dar murim si tot n-ajungem vreodata cu ele la zi, pentm ca apar mereu noi Si noi oferte, si le lasam în piata urmasilor nostri, si uite-asa ne trece viafa, pe care ne-o programeaza cei de sus, pe care suntem chemafi sa-i alegem o data la patru ani, dar vorba vine ca-i alegem noi, pentm ca ei sunt gata alesi, toti din aceeasi faina, si noi nu putem decât sa optam nu pentm eel mai bun, ci pentm eel mai putin rau dintre ei, si de-acolo, din jilturile lor de presedinri si de senatori si de congresmani si de guvernatori, ei gândesc Si vorbesc si acfioneaza în numele nostm, si pentm ei nu exista inima, ci numai buzunare fara fund si conturi grase si înalte interese de stat, si-acum îmi vine sa scuip pe ei toti si pe mine însumi si pe toti cei ca mine, si sa-mi ascund obrazul, sa nu ma mai arate lumea cu degetul, sa nu mai simt cum ma ard privirile milioanelor de oameni care au crezut si în mine, ca american ce sunt, care m-au asteptat si pe mine ca sa-i salvez, în timp ce si eu mestecam, ca un imbecil, pop-corn si chewing-gumm si ma zgâiam la filmele cu tone de sânge pe perefi si-mpuscaturi cât într-un razboi mondial, traindu-mi viafa ca pe-un joe programat pe computer si crezând ca nu exista fericire mai mare decât aceea de-a fi american... Suntem niste lasi, niste jrofitori ordinari, niste oameni de nimic, asta suntem... Ifi murfumesc pentm ca ai fost atât de sincer cu mine, cu noi... §i, ca sa-fi demonstrez ca pot, totusi, sa ma ridic deasupra conditiei mele de robot programat sa rontaie si-n somn chewing-gumm si pop-corn, uite, am sa plec chiar acum si-am sa merg la Ambasada Americana Si-am sa-i smulg steagul din poarta, dar nu ca sa-1 port în triumf, pentm ca nu merita asta, ci pentm a-i da foe Si a-l calca în picioare, ca sa le deschid ochii tuturor americanilor de rind la fel de prosti ca si mine, ca America cea veche si-nbuibata si egoista si oarba la suferinfele celorlalti si-a trait traiul si ca avem nevoie cu totii de-o altfel de America, iubitoare de oameni si iubita, la rândul ei, de toata lumea. Lasa-ma, lasa-ma sa plec, chiar daca ma-mpusca soldafii din garda, tot am sa smulg steagul din poarta ambasadei si-am sa cad, simbolic, cu el în brate, ciumit de glaonte adevarate si cu adevarat fericit. Lasa-ma, te rog eu, lasa-ma sa mor cu steagul Americii în brate. Lasa-ma sa ispasesc pentru toata lasitatea si pentru toate crimele Americii!...
(fragment din romanul Lasa zilei scârba ei)