Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Portretul unui damnat postmodern de Iulian Boldea

După monografia Mircea Horia Simionescu. Dezvră jirea şi fetişizarea literaturii şi Monograme. Configurări ale prozei româneşti contemporane, Gabriela Gheorghi- şor publică, în 2015, Cristian Popescu. Arlechinada tragică (Editura Aius, Craiova), carte ce consolidează figura exemplară a poetului damnat al Generaţiei nouăzeci.

Cristian Popescu e, cum s-a spus de foarte multe ori, liderul de necontestat al poeziei generaţiei ’90, postură la care a contribuit deopotrivă talentul – incontestabil – şi destinul, tragic. Poemele sale reconstituie, în grilă imaginativ-ironică şi sarcastică, o atmosferă precisă, existenţe anodine, reduse la bufonerie şi dramatism, spasme ale conştiinţei proprii, fracturi ale imaginarului. Versurile lui Cristian Popescu extrag din (i)realitatea imediată dramatismul locurilor comune, relativizat de volutele ironiei, reconstituie figurile „familiei”, desacralizate de exerciţiu ludic şi parodic, aşezând existenţa însăşi sub semnul imaginarului. Reasumarea gravităţii existenţiale vine, aici, ca rezultat al unei reflectări în oglindă ironică. „Familia Popescu”, protagonista acestei epopei postmoderne e rezultatul aliajului dintre biografie şi ficţiune, într-o frazare abundentă, policromă, din care nu este absent efectul de distanţare sau cel de reasumare a sensurilor lumii. Aceste poeme postulează o tectonică a imaginarului cu dublă modulare: acumularea de detalii veridice, cu figuri umane trasate în tuşă realistă şi, pe de altă parte, inserţia miraculosului, a timbrului fantezist, a dinamicii aleatoriului, ce face ca făpturile, gesturile, existenţele să capete o alură halucinantă, să treacă în spaţiul nedeterminatului, a indefinitului absurd şi ironic. Chipurile umane au o alură inexpresivă, gesturile sunt automate, fiinţele au un aspect aproape mecanomorf, încât o senzaţie de încremenire, de reificare, de ilogic cuprinde totul, ca în peisajele claustrante bacoviene, în care fiinţele îşi pierd identitatea. Nicolae Manolescu observa, referindu-se la scriitura mobilă, disponibilă, descentrată a lui Cristian Popescu că „în acest stil, din care nu lipsesc formulele stereotipe ale reclamelor, limbajul uzat şi lăbărţat de prea multă purtare, jocurile de cuvinte al căror resort este grotescul («Subsemnatul Popescu Cristian am strâns şi azi, vineri, negru sub unghie de dimineaţa până seara»), poetul îşi dovedeşte acelaşi sentimentalism înduioşător-sarcastic, capabil să exploateze pentru marele lirism arii de flaşnetă, motive lăutăreşti şi toată acea melodramatică şi carnavalescă muzicalitate a romanţei. La care se adaugă mascarada sentimentală”.

Gabriela Gheorghişor întreprinde, în Cristian Popescu. Arlechinada tragică, o demonstraţie credibilă a complexităţii acestei creaţii, explorând poetica, poietica şi stilistica poemelor, strategiile ficţionalităţii, reperele referenţiale, articulaţiile unei întregi lumi în care se întrepătrund mitul postmodern şi desacralizarea, accentul tragic şi relativizarea ironică, freamătul metafizic şi detaliul de maximă concreteţe. Structurată în patru capitole consistente, judicios articulate (Cristian Popescu – un „personaj” oximoronic, Nouăzecismul. Delimitări şi ipoteze, Arta „totală” – Arta Popescu, Cristian Popescu: deschideri şi închideri) monografia Gabrielei Gheorghişor are câteva obiective precise, ferm articulate, stabilite chiar în Argument. Cartea îşi propune, astfel, să configureze „un portret psiho-spiritual al poetului”, să relateze, documentar şi documentat, istoria cenaclului Universitas şi a nouăzecismului, să redea toate reperele convergenţei între lirica lui Cristian Popescu şi Generaţia ’80, dar şi să analizeze, printr-o minuţioasă deconstrucţ ie, „poetica «artei totale» din Arta Popescu, pentru a ajunge la miezul creativităţii: conştiinţa tragică a neputinţei de a se sustrage morţii, ca fenomen existenţial-ontologic şi «morţii» de tip artistic, ca inevitabilitate a artificiului literar”. De altfel, legitimând filiaţiile, afinităţile literare, deschiderile şi închiderile prozo-poeziei lui Cristian Popescu, autoarea monografiei subliniază faptul că oximoronul este figura tutelară a biografiei, dar şi a acestui univers ficţional de indiscutabilă substanţă, trăire şi autenticitate estetică. Aşezând poezia lui Cristian Popescu într-un spaţiu al complementarităţ ii, situat între grimasa tragică şi tentaţia ludicului, Gabriela Gheorghişor subliniază singularitatea acestei poetici în care miturile sunt, rând pe rând, construite şi deconstruite, fie că e vorba de „mitul romantic al poetului” sau de „mitul postmodern al vedetei”. Portretul biografic cu care debutează monografia schiţează, într-o dispunere mozaicală, datele psiho-afective ale unui eu „timid şi expansiv, generos şi indolent, ingenuu şi ingenios”, ce se confruntă perpetuu cu revelaţiile timpului, ale propriului destin sau cu reveriile metafizice şi ludice ale thanatos-ului, derivând de aici un profil în mişcare, autentic, fragmentar şi adesea dizarmonic.

Fără îndoială că locul lui Cristian Popescu în arhitectura de ansamblu a generaţiei sale este bine precizat, după cum rolul poetului în configurarea unei poetici nouăzeciste e evaluat cu suficientă pregnanţă şi cu discernământ critic. Dincolo de contextualizarea fermă a evoluţiei unei voci singulare într-un concert al „filiaţiilor şi afinităţilor literare”, sunt de subliniat meritele incursiunilor istorico-literare (Povestea unui cenaclu: Universitas sau „Ideologia” şi poetica „manifestelor” nouăzecismului) sau cele de restituire documentară (din Anexe). Desigur, narcisismul poetului are, ca reper esenţial, şi demiurgia presupusă sau premeditată prin care sunt scrise aceste „evanghelii de mahala”. Demne de interes sunt aserţiunile privitoare la modalităţile şi formele hipertextuale la care apelează Cristian Popescu pentru a relativiza mecanismele lumii, ale propriului sine sau ale metamorfozelor literarului, demontate prin parodie şi pastişă. Instinctul parodic se abate şi asupra psalmilor, unde aerul de conversaţie cotidiană, gustul banalităţii şi simţul anodin se resorb în dialoguri din care e absentă orice gravitate: „Psalmii lui Cristian Popescu seamănă cu o discuţie la cârciumă, între doi amici, cu formule ale adresării familiare, însă respectuoase («Matale», «Dumneata»). «Dialogul» desfide orice solemnitate pioasă ori muzicalitate imnică. «Umanizarea» lui Dumnezeu nu-i surpă, totuşi, statutul de Creator atotputernic. Doar limbajul poetului este unul debutonat, de o naturaleţe proprie vorbirii obişnuite. Parodia psalmilor se dovedeşte, fapt, una reverenţioasă”. Arlechinada, care e, de fapt, emblema generică a acestei poezii, se defineşte prin retractarea oricărei posturi aulic-ceremonioase, prin corodarea oricărei gravităţi sau seriozităţi, cu concursul unor modalităţi de construcţie sau de-construcţie a viziunii dar şi prin anumite mecanisme ale exerciţiilor de stil: „Arlechinada se manifestă atât în planul similiepicului, cât şi la nivel formal-stilistic. Postura aulică a poetului (eventual retras în «turnul de fildeş»), aura lui sacramentală intră sub coroziunea (auto)ironiei şi a comicului buf. «Heraldica» artistică propusă de Cristian Popescu adăstează în zone ale socializării spectaculare şi ale divertismentului «popular»: circul şi bâlciul. Simbolul artistului devine acum, în prozo-poemul Circul (II) – un psalm al lui Popescu, maimuţa de circ: «Singurul model din lume valabil pentru orice artist, oricât ar fi de mare şi de tare, e maimuţa de circ. Şi-atât». Un maimuţoi, ca formă simbolică de dedublare poetică, apărea şi în poemul O seară la operă de Mircea Cărtărescu. «Maimuţa dresată să bată la maşină» era pentru autorul Levantului un personaj meta-poetic, o încarnare caraghioasă şi comică a unei poetici a parodiei şi pastişei «discursului îndrăgostit». Nimic disforic sau tragic în această ipostază a artistului-maimuţoi, care «dialoghează» bonom cu istoria poeziei de dragoste şi rescrie, în final, un sonet shakespearian. Maimuţa lui Cristian Popescu se «umanizează» în sens tragic. Din raiul inconştienţei fericite ea „cade” în condiţia de om, prin conştientizarea trecerii timpului: «Maimuţa aia pe care o apucă, aşa, când mai creşte şi ea, pe nepusă masa, tristeţea»”.

Ideea de artă, transferată în registru ludic sau redată în grilă parodică, sugerează transferul imaginarului în domeniul infantil sau în acela al artefactului care glisează în sfera imaginarului, autoarea considerând, pe bună dreptate, că autenticitatea poeziei lui Cristian Popescu este de aflat în „spontaneitatea trăirilor copilăreşti, într-o miraculoasă copilărie «argheziană» (ca în Transfigurare), dacă s-ar putea, în regăsirea instinctului ludic şi în plăcerea de a visa. Arta vorbeşte din experienţă, în registru sfătos-clocvial, transpunând în două imagini antitetice, una grotescmacabră, a avortonilor, şi alta duiosgraţ ioasă, a păpuşarului-copil şi a balerinei, o teorie a revificării artistice”.

Concluzia cărţii Gabrielei Gheorghişor decurge cu naturaleţe din premisele enunţate, pe firul unei demonstraţii valide, ferm articulate, expunând imaginea unui poet „al excesului, care a îngroşat atât de tare liniile expresivităţii sale, încât aproape orice tentativă de emulaţie din partea unor potenţiali continuatori ar sfârşi în epigonism”. Autoarea subliniază, de asemenea, faptul că „prin profunzime şi originalitate, Cristian Popescu ocupă un loc fruntaş în canonul literaturii române postbelice/ contemporane”. Explorările lumii poetice ale celui mai important reprezentant al nouăzecismului relevă, dincolo de delimitări, ipoteze, totalizări sau focalizări ale unor aspecte mai puţin comentate, o perspectivă critică justă, în care echilibrul între empatie şi obiectivitate este controlat în permanenţă, cu acuitate şi rigoare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara