Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Portretul lui Valeriu Anania de Alex. Ştefănescu

Medicii sunt la noi sunt, prin tradiţie, iubitori şi cunoscători de literatură (ceea ce nu înseamnă că toţi respectă tradiţia!). Marele cardiolog Leonida Gherasim şi, anterior, celebrul chirurg Dan Setlacec (care, din nefericire, acum nu mai este în viaţă) mi-au vorbit, în diverse ocazii, în deplină cunoştinţă de cauză, despre scriitorii de azi. Mi s-au părut, chiar, mai competenţi (şi mai exigenţi) decât unii critici literari. În această tradiţie se înscrie şi Mircea Gelu Buta, medic primar şi doctor în medicină, director al Spitalului Judeţean Bistriţa şi titularul cursului „Nursing Biblic” de la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj- Napoca.

Mircea Gelu Buta este un medic valoros şi conduce un spital organizat şi dotat la standarde internaţionale (fiind omologat de NATO!). Bine pregătit ca medic, este în acelaşi timp iniţiat în literatură şi teologie. Prin formaţia sa, ca şi prin talentul literar dovedit în paginile memorialistice publicate anterior, era îndreptăţit să scrie cartea apărută recent într-o a doua ediţie, revăzută şi adăugită: Amintiri despre mitropolitul Bartolomeu Anania, Cluj-Napoca, Ed. Renaşterea, 2016.

Regretatul Valeriu Anania (numele de mirean, cu care şi-a semnat cărţile de literatură) a fost un personaj luminos, cu o biografie dramatică, al vieţii noastre spirituale. A trăit 90 de ani (1921-2011), şi-a format din timp o întinsă cultură umanistă, a fost întemniţat din motive politice (se afla în închisoare când i-a murit mama şi nu i s-a permis să participe la înmormântare), a urcat cu deplină justificare şi bună-credinţă treptele ierarhiei eclesiastice, până la aceea de mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, a devenit o conştiinţă a lumii româneşti. A scris poezie, proză, teatru, eseuri, care i-au adus calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor, iar în ultimii ani de viaţă a publicat un volum masiv de Memorii, impresionant printr-o sinceritate decentă, prin înţelepciune şi prin talentul de povestitor, volum premiat de USR. Sutele de pagini despre sine l-au făcut, în mod surprinzător, şi mai enigmatic pe Valeriu Anania, mărind complexitatea a ceea ce se ştia în legătură cu existenţa lui. Aceste pagini, departe de a elucida cazul, au redeschis discuţia asupra destinului unui om de cultură care şi-a îndeplinit misiunea în vremuri nefavorabile culturii.

O impresie puternică a făcut şi testamentul său, deschis imediat după moarte. Iată un fragment:

„Singura mea avere sunt biblioteca şi manuscrisele personale, precum şi colecţia de acte, scrisori şi fotografii, toate aflate în reşedinţa mea din Mânăstirea Nicula, pe rafturi şi în două seifuri metalice, sub auspiciile Fundaţiei Mitropolitul Bartolomeu, din al cărui colegiu director face parte şi stareţul acestei mânăstiri. Dacă şi când se va considera că acestea pot prezenta un oarecare interes pentru cultura românească, prefer ca la ele să aibă acces profesorul universitar Aurel Sasu, care mi-a dat acordul în acest sens.

Obiectele personale mărunte din reşedinţa de la Cluj vor rămâne în seama instituţiei, cele din reşedinţa niculeană vor rămâne pe loc.

Doresc să fiu înmormântat în groapă de pământ reavăn, având deasupra piatra pe care mi-am pregătit-o din timp.

Să nu mi se acorde distincţii postmortem, de niciun fel.”

În aceste circumstanţe, orice informaţii şi opinii în plus despre Valeriu Anania sunt binevenite.

Mircea Gelu Buta l-a cunoscut pe Valeriu Anania atunci când l-a invitat să sfinţească un paraclis înfiinţat în incinta spitalului. Întâlnirea dintre medic şi viitorul său personaj s-a putut realiza datorită mijlocirii pline de tact asigurate de preotul şi poetul Ioan Pintea (în prezent director al Bibliotecii Judeţene Bistriţa), binecunoscut cititorilor României literare (este cel care a organizat admirabil, nu demult, sărbătorirea lui George Coşbuc, cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la naştere).

Vizita la Arhiepiscopia din Cluj este evocată de Mircea Gelu Buta în cuvinte simple şi emoţionante:

„Mi-am spus că se cuvine să-i fac o vizită Arhiepiscopului Bartolomeu şi m-am gândit că o punte între mine şi înaltul ierarh ar putea fi preotul Ioan Pintea, poet şi fost consilier cultural al chiriarhului. Nu mai ţin minte ziua în care am urcat cu părintele Pintea treptele primului etaj al clădirii Arhiepiscopiei din Cluj. Am fost întâmpinaţi în prag de Înaltul Bartolomeu şi în clipa în care tânărul preot, îmbrăcat într-o reverendă călcată impecabil, se înclina dinaintea Arhiepiscopului, am intuit personalitatea acestuia întrunită într-un amestec de asprime, împletită subtil cu tandreţea. Zâmbetul de bun-venit, dublat de o privire scrutătoare au fost însoţite de o electrizantă strângere de mână. Apoi, cu un gest de boier care nu admitea refuzul, ne-a poftit să luăm loc pe fotoliile capitonate, care, deopotrivă cu biroul şi cu celelalte piese de mobilier din încăpere, aveau ceva «şagunian».”

Mircea Gelu Buta este un bun portretist. El îl evocă pe Valeriu Anania în ipostaze diferite, pentru ca din suprapunerea variantelor să ne facem o imagine completă, în trei dimensiuni, a unei personalităţi greu de fixat într-o definiţie. Reproduc în continuare, ca exemplu, pasajul în care este rememorată o altă întrevedere, de data aceasta la Mânăstirea Nicula:

„Era primăvară, după Paşti, plouase în ajun, iar vegetaţia dealurilor care înconjoară mânăstirea îşi trimitea miresmele sale tonice şi nespus de vii. L-am găsit pe Arhiepiscop aşezat afară, lângă petecul de iarbă din faţa intrării în reşedinţa sa de vară. Adia un vânt abia perceptibil, care îi mişca uşor mânecile reverendei. Înaltul, fără engolpion la gât, îşi scosese fesul de pe cap, iar vântul acela îi clătina şuviţele părului alb. Pe măsuţa din dreapta sa se aflau o ceaşcă de cafea golită, un pahar de apă şi o carte destul de groasă pe care mi-a recomandat-o să mi-o procur, după ce l-am salutat reverenţios şi m-a poftit să iau loc pe celălalt fotoliu din apropierea mesei.”

Discuţiile lui Mircea Gelu Buta cu Valeriu Anania pe teme literare şi teologice, filosofice şi organizatorice (se examinează, de exemplu, la un moment dat componenţa şi funcţionarea Sinodului, relaţia dintre biserica ortodoxă şi aceea greco-catolică, programul postului de radio „Renaşterea” de la Cluj etc.), reconstituite cu o adevărată artă a dialogului de către autor, fac din cartea de amintiri şi o carte de idei. Multe dezbateri referitoare la viaţa religioasă de la noi ar putea avea ca punct de plecare această carte.

Remarcabilă este şi valoarea documentară a amintirilor, care aduc succesiv în prim-plan personalităţi ca patriarhul Iustinian, părintele Stăniloae, scriitorul Nicu Steinhardt sau profesorul Victor Papilian.

În sfârşit (sau, mai exact, înainte de toate), suscită interes momentele de viaţă retrăită. De exemplu momentul vizitării de către arhiepiscop a închisorii în care fusese deţinut politic cu mulţi ani în urmă:

„În camera de lucru căptuşită cu cărţi, de la Nicula, în jurul dulceţurilor şi cafelelor servite de maica Galineia, obicei din Vechiul Regat pe care Înaltul îl respecta cu sfinţenie de fiecare dată când ne întâlneam, acesta ne-a povestit o întâmplare care s-ar fi cuvenit inclusă în memorii. Era o amintire destul de recentă, datând de pe la mijlocul anilor ‘90 ai secolului trecut. Arhiepiscopul Clujului venise să sfinţească un paraclis la închisoarea din Gherla. La sfârşitul slujbei, doi oameni gârboviţi de vârstă, civili, nu deţinuţi, păreau că vor să-i spună ceva arhiereului, însă nu cutezau să se apropie. Comandantul închisorii, care ştia că Arhiepiscopul petrecuse câţiva ani buni ca deţinut politic la Gherla şi la Aiud, i-a zis că cei doi oameni fuseseră gardieni acolo în anii ’50, veniseră la slujbă, însă se simţeau tare ruşinaţi şi împovăraţi de trecutul lor… «Atunci, ne mărturisea Înaltul, m-am dus eu la ei, am îngenuncheat împreună (şi ceilalţi aflaţi de faţă) şi am rostit cu toţii Tatăl nostru, accentuând cuvintele Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri…»”.

Asemenea evocări nu mai sunt doar evocări, sunt literatură.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara