Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Portretul din peisaj de Petre Tănăsoaica

Ar fi trebuit, îmi spun, după ce am aşezat titlul acestui text, că s-ar fi potrivit la fel de bine şi altul, cum ar fi Portretul artistului la maturitate, dar pentru că pictorul Cristian Sida aşază, în prefaţa albumului, apărut recent la Editura „CosmopolitanArt” din Timişoara, o întreagă demonstraţie a evoluţiei portretelor sale, concluzionăm că nu putem rupe pur şi simplu textul de context şi nici să-l lăsăm singur în bătaia privirilor neofite!

Aşadar, deşi sună destul de orgolios afirmaţia de mai înainte, vă propun, în această însoţire, să recapitulăm câteva etape de parcurs, despre care am mai scris şi altădată în această pagină, ale tânărului artist timişorean. Şcolit în clasa maestrului său mult iubit Romul Nuţiu, Cristian Sida îşi cheltuieşte anii uceniciei experimentând pe formula unui gestualism care derivă din consumul propriu al „elanului vital” bergsonian, la care aderase cu mult înainte profesorul său. Este atât de personal în această întreprindere încât cu greu se poate desluşi firul din care se adapă, pentru că inovează tot timpul şi-şi fixează ca termen de discuţie explorarea capacităţii de exprimare prin culoarea supusă la rândul său efectelor mecanice aleatorii. Da, dar experimentul, pornit de la Jackson Pollock mai întâi, se consumase demult, atât în America, dar mai ales în Europa. Drumul acesta era sortit capitulării, remarca şi Cristain Sida în prefaţa de care am şi amintit aici, iar instinctul său, ajuns în criza opţiunii de urgenţă, îi dictează alte soluţii de investigare, fără a-l scoate, însă, de pe drumul iniţial definitiv, cel puţin ca procedură de dezvoltare a suportului cadru în care îşi prefigurează închipuirile sale. „Anatomiei umane, scrie Cristian Sida, ii este integrat taşismul, drippingul, gestualismul, sub variantele informalului abstract”, când se referă la portretele din albumul „Martori”, despre care scriem acum, dar înainte de asta personajele sale, asemeni unor fantome, venind dintro istorie greu de definit, străbat spaţiile unor intersecţii de peisaj năucitoare, în fapt nişte pânze dense ori rarefiate, care înstrăinează umanitatea, golind- o de sens. Ceea ce reuşeşte, însă, artistul în această fază, este de-a dreptul miraculos, iar asta nu i se poate pune în cont decât tinereţii sale, melancolia doar linge subtil pânzele, acestea păstrându-şi o seninătate îngheţată, exact în punctul de dinainte de a se ruina.

Cu adevărat acest moment nu este încă părăsit definitiv de artist, chiar dacă portretele de acum ar înclina spre un răspuns afirmativ, pentru că postările recente din spaţiul virtual ni-l arată încă în căutare de soluţii pe spaţii mari, unde peisajul devine cosmos lichid, în fapt un timp anistoric ce curge peste fantomele sale. Şi fac această precizare că nu personajele se aşază în peisaj, ci ele vin din străfunduri, dintr-un interior neprecizat, ca dintr-un fel de subconştient al lumii. Fiind atât de îndepărtate orizonturile de pe unde se cheamă, ajung înaintea noastră descărnate şi, obosite de efort, nu mai au puterea de a se aşeza decât rareori în plin planul observaţiei. Ce se întâmplă, însă, cu portretele din „Martori”, cine sunt personajele aproape tragice din cele o sută de lucrări? Am intuit încă de la primul contact cu arta sa, a unor lucrări, pe care le-am văzut în Galeria Fundaţiei Jecza de la Timişoara, cu ani în urmă, că personajele lui Cristian Sida nu sunt altceva decât o trimitere a sa într-o călătorie de adâncime, într-un viitor ce devine istorie sub ochiul privitorului. Mai apoi, urmărindu- i evoluţia, am avut vaga impresie că se aşază, pe un alt versant însă, cum ar veni „spate în spate”, cu Adrian Ghenie, aşa cum procedează doi competitori duelişti înainte de a ocupa poziţiile de tragere. Fac aici şi o remarcă, nu lipsită de risc, evident, că nu este cu nimic mai prejos Cristian Sida în arta sa decât mai norocosul său contemporan, deşi nici el nu s-ar putea plânge, deoarece piaţa franceză de artă, dar şi cea germană, încep să-l absoarbă ca pe un artist cu potenţial. Nu e timpul trecut şi poate că într-o bună zi un agent îl va scoate şi pe alte pieţe, mai simpatice şi mai bogate decât cele amintite deja. Să ne întoarcem acum la portretele din album, începute, cum zice artistul, în urmă cu zece ani. Sunt lucrări executate pe diferite suporturi, hârtie de ziar, cataloage de magazin, hârtie de ambalaj, pânză şi sunt mai înainte de toate un joc subtil de introspecţie a propriei persoane, dar şi imprimări ale unor anonimi ce-i iau chipul sub propria lor expresie. Acest jurnal de chipuri, pare la început secundar, un fel de însoţire accidentală a restului zilei şi îi impune o întoarcere în anii uceniciei când exersa la clasă ori acasă, la atelier, desenul ca formă de luare în stăpânire a obiectelor. Într-o discuţie particulară se arăta teribil de iritat că ucenicii de la pictură trec brusc la forme de exprimare gestuală, crezând că-şi scurtează drumul spre „capodoperă”... Când vorbeşte despre cum i-au naştere martorii săi, Cristian Sida face apel la felul în care-şi construieşte Giacometti personajele, aşezând materie pe desenul iniţial, instaurat pe armături de sârmă. Undeva, în subconştient, acest desen stăruie dominator şi la el, dar grafismul acesta rămâne pierdut în memoria artistului, pentru că atacul conştient de culoare asupra sa este ceea ce-l interesează în ultima instanţă. Lucrând în culori acrilice, Cristian Sida, după cum mărturiseşte, trebuie să-şi acomodeze viteza de lucru cu textura suportului pe care le aşază, de unde deducem că experienţa anterioară, căreia i-aş spune gestualistă, cu o oarecare strângere de inimă, îi dau siguranţa absolută în stăpânirea... hazardului.

Sună paradoxal, dar se leagă fericit de întâmplările aleatorii ce dau expresivitate unică martorilor din portrete. Şi cred că acesta este locul în care Cristian Sida se desparte de toţi experimentaliştii genului! Ca să ducem, însă, textul de faţă la sensul dat de titlu, înainte de orice apropiere comparatistă, menţionez că echilibrele şi tensiunile cromatice se întâmplă cu viteze ameţitoare, ca şi când, de cele mai multe ori, artistul s-ar afla la bordul unui bolid, traversând un neoexpresionism de cea mai bună factură... Nu-mi rămâne, în încheiere, decât să-l las pe el să vorbească despre sine: „...picturile mele sunt populate de personaje pe care nu le-am cunoscut, pline de fantome pe care nu le-am întâlnit, pline de stihii ale trecutului care mi-au locuit mintea, cu care am împărţit un spaţiu întunecat, pline de îngeri pe care nimeni nu i-a văzut, pline de personaje care nu au depus niciodată mărturie la vreun proces, decât la cel al vindecării, vindecarea de mine însumi!”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara