Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Portrete – între real şi ideal de Edward Sava

Dintre polarităţile care au marcat istoria artelor frumoase în general şi a portretisticii în particular, poate niciuna n-a fost mai fructuoasă decât cea opunând realismul şi idealismul. Printr-o coincidenţă, o serie de expoziţii actuale permit o mai bună înţelegere a modului în care artiştii diverselor civilizaţii au rezolvat conflictul dintre aceste tendinţe contrarii.

Ideea de portret, aşa cum o definim astăzi, datează probabil din epoca elenistică. Intervalul dintre moartea lui Alexandru Macedon şi cucerirea Egiptului de către romani este în general considerat ca o perioadă de decădere în care idealurile clasicismului, aşa cum au fost ele definite în vremea lui Pericle, au fost abandonate... „Putere şi Patos”, expoziţie organizată de Galeria Naţională din Washington, propune un alt punct de vedere: epoca elenistică a fost un incubator al unor remarcabile schimbări în modul de reprezentare a caracteristicilor individuale, schimbări a căror reverberaţie este resimţită până astăzi… Universul subiectelor migrează de la zeii Olimpului şi eroi descinşi din mituri la simpli cetăţeni: donatori, sportivi, funcţionari publici, meşteşugari, un tânăr aristocrat din Rodos. Elemente realiste nu mai apar doar sporadic ci domină sculptura vremii. Trupurile rămân idealizate dar chipuri cu trăsături singularizate indică vârsta, statutul social al modelului şi, cel mai important, comparat cu impasibilitatea reprezentărilor divine, ilustrează emoţii. Expresiile modelelor sunt cumva legate de ceea ce li s-a întâmplat în viaţa reală. Gesturile sunt şi ele mai fireşti: un sportiv obosit se curăţă de ulei după competiţie; un copilandru îşi extrage un spin din talpă; mâna ridicată a unui lider etrusc – Aule Mateli – are o teatralitate caracteristică oratorilor.

Toate aceste schimbări sunt legate de ubicuitatea sculpturilor din bronz în spaţiile publice şi private ale lumii elenistice, fapt greu de imaginat astăzi când doar 200 de exemple, dintre care un sfert sunt incluse în expoziţie, au supravieţuit. Maleabilitatea acestui material în raport cu rigiditatea marmurei a permis artiştilor să sugereze mişcarea, să facă suprafeţele şlefuite să vibreze într-un mod nemaiîntâlnit până atunci şi nici depăşit de atunci încoace. Goale pe dinăuntru, statuile turnate în bronz, sugerează precarul şi „uşurătatea” – în sens kunderian – existenţei umane mult mai bine decât aparenta imortalitate a marmurei.

De-a lungul secolelor, arta Egiptului antic s-a aflat mereu sub dublul semn al unui hieratism imuabil şi al unor convenţii care permit şi înglobează reprezentarea realistă a amănuntelor. De fapt, aşa cum o demonstrează „Vechiul Egipt transformat”, o manifestare pe care Muzeul Metropolitan a dedicat-o civilizaţiei egiptene din intervalul 2030 – 1650 î.e.n., au existat perioade marcate de evidentă flexibilitate în interpretarea regulilor. În timpul Regatului Mijlociu, un răstimp caracterizat de reafirmarea puterii centrale şi avânt economic, o clasă mijlocie emulează practici funerare regale. Personaje oarecare sunt imortalizate în poziţii şi circumstanţe care fuseseră până atunci rezervate faraonului şi familiei sale… Clară distanţare faţă de tradiţii, unele dintre „portretele” faraonilor din timpul dinastiei a XII-a renunţă la iluzoria reprezentare a trăsăturilor ca fiind veşnic tinere şi încrezătoare. Chipul lui Senwosret al III-lea dezvăluie oboseală, cearcăne, tristeţe. Cel al lui Amenemhat al III-lea pare covârşit de griji. Nimeni nu poate să spună dacă noua imagistică a fost inspirată de realitate sau dacă un set de convenţii a fost înlocuit cu un altul. Este interesant că, cel puţin in cazul lui Amenemhat al III-lea, cele două stiluri coexistă. Unele imagini sunt „realiste”, altele în stilul vechi, idealizat.

Conceptual, cerinţele care stau la baza artei portretului au rămas aceleaşi vreme de mii de ani: modelul vrea să se recunoască sperând, totodată, să vadă cât mai puţin din defectele sale. În Europa secolului al XVII-lea, câteva lucruri sunt totuşi diferite în raport cu începuturile portretului din perioadă elenistică… Sunt mult mai mulţi cei care pot să-şi permită să comande imagini ale propriului chip. Majoritatea portretelor sunt acum pictate în ulei nu sculptate în marmură sau bronz. ?i, cel mai important, începând cu Renaşterea, portretiştii au început să privească tot mai mult dincolo de aparenţa fizică a modelului.

Contemporan cu o generaţie extraordinară de creatori de chipuri reale sau imaginare – Velázquez, Ribera, Rembrandt, Rubens – Anthony van Dyck a fost un pictor care s-a bucurat de un deosebit succes, indiferent dacă a lucrat la Anvers, Genova sau curtea engleză a lui Carol I. O retrospectivă a portretisticii sale ocupă acum întregul spaţiu pe care Colecţia Frick l-a rezervat expoziţiilor temporare. Este o manifestare neechilibrată. Pe lângă superbe exemple aparţinând instituţiei – „Lady Ann Carey”, „James Stanley cu soţia şi fiica” – puţine împrumuturi – „Cardinalul Bentivoglio”, „Regina Henrietta Maria şi Jeffrey Hudson” – sunt cu adevărat remarcabile… Van Dyck a pictat cu o mână sigură imagini pline de eleganţă şi rafinament. Structura tablourilor este totdeauna bine cumpănită. Culorile costumelor se armonizează cu cele ale peisajelor artificiale din fundal. N-a demonstrat însă decât rar darul de a descoperi ceea ce personajele ascund dincolo de faţada convenţională. Doar unele desene sau gravuri reprezentând artişti şi intelectuali – Paulus Pontius, Adriaen Brouwer, Lucas Vorsterman – au acea căldură care lipseşte majorităţii portretelor aristocratice.

Alte portrete, evident influenţate de Van Dyck, sunt expuse tot acum la Metropolitan. Autoarea lor a fost Louise Vigée Le Brun (1755-1842) protejata Mariei Antoaneta, regina Franţei. Pictoriţa a fost preocupată doar de fizionomii şi de detaliile toaletelor, nu de studii de caracter. Nici privirea ei n-a fost tocmai pătrunzătoare. Pozele personajelor sunt stângace şi mereu aceleaşi. Chipurile nu mai sunt însă neapărat înfrumuseţate. Pictoriţa nu s-a ferit, de exemplu, să expună tipica bărbie habsburgică a reginei. La fel, contemporanul ei Francisco de Goya, ale cărui fabuloase portrete au putut fi văzut anul trecut la Galeria Naţională din Londra, a privit membrii familiei regale spaniole fără să le ascundă nici urâţenia şi nici ridicolul.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, doar puţini sunt cei care mai acceptă ideea naturii supraomeneşti a regalităţii. Istoric însă, portrete ale conducătorilor din toate locurile şi timpurile reprezintă un exemplu tipic al modului în care trăsăturile muritorilor sunt puse în slujba reprezentărilor divine. Pentru a face vizibil acest ideal, artistul din totdeauna nu s-a bazat doar pe propria imaginaţie ci a pornit de la realitatea concretă a unui model pe care-l avea în faţă… Exemplul picturii religioase a lui Caravaggio este primul care-mi vine în minte, dar există altele în acele expoziţii actuale care ating într-o formă sau alta subiectul portretisticii... O statuie, reprezentând un preot budist care meditează, era acceptată de privitorii ei din Japonia secolului al XIV-lea ca o imagine a lui Hachiman, o zeitate Shinto. Expus la Asia Society din New York, într-o manifestare dedicată perioadei Kamakura, acest „portret” de călugăr, cu capul ras, cu o mână ridicată, drapat într-un veşmânt al cărui falduri au propriul ritm silenţios, reprezintă o întruchipare a serenităţii… Un bronz din perioada elenistică, descoperit în cenuşa Vezuviului şi expus la Washington, transformă un păstor oarecare într-un faun dansând care ascunde o tensiune vitală greu de stăpânit.

Inventarea fotografiei a schimbat radical datele raportului real-ideal în arta portretului. Capacitatea artistului de a crea imagini care să semene cu modelul îşi pierde total importanţa. Dacă este să luăm ca exemplu chipurile lui Munch incluse într-o expoziţie de la Neue Galerie care explorează legăturile bidirecţionale ale artistului norvegian cu expresionismul german, chiar şi reflecţiile unor fiinţe apropiate – sora sa, iubite – nu sunt altceva decât măşti, simboluri.

Interesul artiştilor pentru reprezentarea chipurilor continuă şi în secolul al XX-lea, în pofida orientării tot mai accentuate către abstract – un alt mod de căutare a idealului. Nu întâmplător, curatorii muzeului Whitney s-au decis să înceapă în aprilie instalarea colecţiei permanente în noua clădire a instituţiei cu două etaje dedicate exclusiv portretisticii moderne americane. Indiferent de importanţa acestor lucrări pentru istoria portretului, alegerea pe care au făcut-o este o dovadă de încredere în viitorul acestui gen de artă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara