Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Portret de grup cu Statuia Libertăţii de Corina Ciocârlie

Văzută dinspre Europa – bunăoară prin lupa lui Hermann Broch, Stefan Zweig, Sándor Márai, Czeslaw Milosz ori Mircea Eliade –, America hrăneşte, de mai bine de un secol, fantasma recurentă a emigrării şi a exilului.

Jean Baudrillard pune fenomenul pe seama faptului că Noul Continent întruchipează simultan funcţiunea dezincarnării şi a exacerbării valorilor culturii noastre europene. Mai simplu spus, „Statele Unite sunt utopia realizată”. Exportându-se peste mări, idealul (Mittel-)european se vede epurat de istorie, concretizat, infuzat cu sânge proaspăt şi energie experimentală. „Dinamismul «lumilor noi» dovedeşte mereu superioritatea acestora asupra patriei lor de origine: operaţionalizează idealul pe care ceilalţi îl cultivau ca pe un ultim ţel, cumva imposibil de atins.” (America)
Succesul de care s-a bucurat dintotdeauna F. Scott Fitzgerald pe Vechiul Continent nu e probabil străin de asemenea considerente. Marele Gatsby reprezintă, desigur, cum notează Mircea Mihăieş în postfaţa romanului, o parabolă a Visului American – însă privită cu ochii noştri de europeni, captivaţi de un anume miraj optic vizibil la răsăritul soarelui în strâmtoarea Messina şi cunoscut sub numele de Fata Morgana: „La urma urmelor, pentru singuratici precum Gatsby iubirea e perfectă doar atâta vreme cât e departe, de neatins, asemenea becului verde care arde toată noaptea la debarcaderul familiei Buchanan şi pe care, de cealaltă parte a golfului, Gatsby îl contemplă fascinat ore în şir. Şi cu cât îl contemplă mai mult, cu atât devine mai inaccesibil – asemenea Visului American.”
În opinia lui Baudrillard, noi, europenii, vom rămâne mereu „nişte utopici nostalgici sfâşiaţi de ideal, dar nedorind în fapt realizarea lui, profesând ideea că totul e posibil, dar nicicând pe aceea că totul a fost realizat. Aceasta este aserţiunea Americii.” Noi, europenii, vom paria la nesfârşit pe magnificul Gatsby împotriva prozaicului Buchanan şi, în pofida evidenţei, vom crede până la capăt „în luminiţa aceea verzuie, într-un viitor fremătător, care se îndepărtează însă cu fiece an în faţa noastră. Ne-a scăpat o dată, dar ce importanţă are… mâine o să fugim mai repede, ne vom întinde braţele mai departe…”

Încăpăţânarea de a face din Fata Morgana un aliat şi nu un duşman e motivul pentru care noi, europenii, vom reitera la infinit scena inaugurală a Americii lui Kafka. De pe vasul care intră în portul New York cu motoarele încetinite, tânărul Karl Rossmann, în vârstă de şaisprezece ani, priveşte fascinat cum statuia zeiţei Libertăţii, zărită încă din larg, prinde contur „în lumina solară devenită brusc eruptivă”. Efectul hipnotic se datorează, probabil, şi oboselii călătoriei, dar mai cu seamă iluziei optice: „Braţul cu torţa se înălţa drept, de parcă atunci ar fi fost ridicat, în timp ce în jurul corpului statuar adia vântul. «Ce înaltă e!» îşi zise el, şi, cum nu se mai urnea din loc, valul tot mai gros al hamalilor îl împinse treptat până lângă bordaj.”
Mai degrabă decât o comparaţie, confruntarea dintre America şi Europa scoate la iveală, din capul locului, ceea ce Baudrilllard numeşte „o distorsiune, o separare de netrecut”. Acolo unde Viena, Budapesta sau Praga, ca extensii ale Burgtheater- ului, propuneau o dramatizare excesivă bazată pe rafinament şi melancolie, New York-ul se situează la polul opus, al demonetizării sensului şi perspectivei în beneficiul unei neutralităţi de suprafaţă, pe cât de sclipitoare, pe atât de efemeră: „Aici”, transmite Baudrillard din inima Manhattan-ului, „totul se întâmplă exact invers: nu există seducţie, ci o fascinaţie absolută, aceea a dispariţiei oricărei forme critice şi estetice a vieţii, în iradierea unei neutralităţi fără obiect. Imanentă şi solară.”
Karl Rossmann, tetanizat din prima clipă de măreţia statuară a zeiţei Libertăţii, e dovada vie a acestei deposedări vertiginoase de spirit critic şi de afect. „Poţiunea” new-yorkeză, administrată noului sosit încă de pe puntea vaporului, operează instantaneu. Alungat de acasă pentru bunul motiv că s-a lăsat sedus de o servitoare de treizeci şi cinci de ani – o oarecare Johanna Brummer – care i-a făcut un copil, protagonistul involuntar al Americii îşi rememorează evenimentele fără urmă de patos ori de regrete. În ziua „accidentului”, femeia l-a încuiat în camera ei, i-a încolăcit gâtul şi l-a dezbrăcat ţipând „Karl, o Karl al meu !” – drept pentru care, incomodat şi de „mormanul de aşternuturi calde” îngrămădite înadins, el nu-şi aminteşte să fi simţit „decât o cumplită nevoie de ajutor”…
Această „modestă împreunare” este, după cum notează Milan Kundera în Testamentele trădate, pricina derizorie a tot ce va urma în roman: „E deprimant să descoperi că destinul tău are drept cauză ceva total lipsit de semnificaţie. Dar a descoperi o neaşteptată lipsă de semnificaţie este în acelaşi timp o sursă a comicului. Post coitum omne animal triste. Kafka a fost primul care a descris comicul acestei tristeţi.”
În viziunea lui Claudio Magris, tot Kafka e, indirect, „cel mai mare poet contemporan al căsătoriei şi al vieţii de familie”. Nesimţindu- se la înălţimea aventurii matrimoniale, el a ţinut cu tot dinadinsul să i se sustragă, „pentru a scăpa de orice legătură şi de orice putere”. Acest refuz – disperat, patetic, sublim – se regăseşte la numeroşii celibatari din povestirile sale, care trăiesc în camere de închiriat şi parcurg palierul lor slab luminat „aşa cum nomazii traversează deşertul”. Acest teritoriu vid, insurmontabil, este şi „spaţiul pe care Kafka ar fi vrut să-l depăşească pentru a se îndepărta de casa părintească, de acel «unic organism» familiar şi de acea «papă amorfă a originilor » care-l ţintuia în mod vinovat legat, cum singur îi scria Feliciei, logodnica ce nu-i va deveni niciodată soţie.” (Danubius)
Karl Rossmann, spre deosebire de ceilalţi candidaţi la burlăcie, are şansa să fie alungat de acasă chiar de ai săi. De la atotştiutorul unchi Jakob – care îşi găzduieşte un timp nepotul, înconjurându-l cu o dragoste „prea mare pentru a mai putea fi numită dragoste de unchi” – aflăm substratul diplomatic al afacerii: spre a nu plăti pensia alimentară şi a evita orice fel de scandal în care să fie ei înşişi implicaţi, părinţii „îl expediară pe fiul lor, pe iubitul meu nepot, în America şi – după cum bine vedeţi – cât se poate de prost echipat. Fără un semn sau o minune, care doar în Lumea Nouă mai pot avea loc, acest tânăr, rămas singur, nesprijinit de nimeni, ar fi decăzut cât se poate de repede, devenind o puşlama de port, în vreo stradelă din apropiere”.
America, o spune Baudrillard, e prin definiţie o anti-Arcă, unde niciun Karl Rossmann nu riscă să fie îmbarcat cu forţa, alături de vreo Johanna Brummer, pentru a salva de potop specia umană : „La New York, vârtejul oraşului este atât de puternic, forţa centrifugă atât de mare, încât este ceva supraomenesc să trăieşti în doi, să-ţi împarţi viaţa cu cineva.”
În optica lui Gilles Deleuze şi Félix Guattari, femeile din proza lui Kafka – în parte surori, în parte slujitoare, în parte târfe – sunt „anticonjugale şi antifamiliale” tocmai pentru că „te violează şi se lasă violate, uneori te înăbuşă şi chiar te bat, sunt tiranice, dar te lasă sau chiar te fac să pleci, te izgonesc, expediindu-te întotdeauna în altă parte”. După ce o slujnică îl violează pe Karl, provocând exilul acestuia „ca o primă deteritorializare”, Clara, un fel de soră ambiguă şi tiranică, îi aplică procedee de judo, aflându-se la originea rupturii sale de unchiul Jakob, „a doua teritorializare a eroului”. În regulă generală, menajerele, slujbaşele mărunte sunt cele care, „dat fiind că se află deja prinse într-o maşinărie birocratică, au cea mai mare capacitate de a o face să deraieze”. Rolul lor culminează atunci când reuşesc să detaşeze un segment „făcându-l s-o ia razna”, în aşa fel încât întregul câmp social din care provine „să fugă pe linia nesfârşită, nelimitată, în direcţia fără limite a dorinţei.” (Kafka. Pentru o literatură minoră)

Luat un timp sub aripa protectoare a unchiului din America, fiul rătăcitor se lasă dus de ape, cu naivitatea şi nonşalanţa celor şaisprezece ani de acasă. Când senatorul Jakob se simte trădat şi nu mai vrea să-l ştie aproape, Karl e silit să plece unde vede cu ochii. Adevărata aventură iniţiatică demarează abia acum, sub semnul nostalgiei, al dorului de casă: „O sumedenie de lucruri îi aducea aminte lui Karl de ţara sa, încât nu-şi dădea seama dacă procedează bine părăsind New York-ul şi înaintând spre interiorul ţării. La New York era oceanul şi deci avea oricând posibilitatea de a se întoarce în patrie.” După un marş scurt şi un popas la un han unde face cunoştinţă cu Robinson şi Delamarche – două pramatii care ar trebui să-i inspire tot atâta încredere cât Spânul lui Harap Alb – Karl Rossmann decide să nu se îndepărteze prea mult de port. Noii lui tovarăşi îl împing însă înainte, ba chiar îi cară pe rând geamantanul, explicându-i că ar fi totuşi preferabil să se îndrepte spre o localitate de unde nu se va mai putea întoarce atât de uşor în patrie; abia acolo va putea „face carieră” fără a mai fi stânjenit de „gânduri zadarnice”.
E momentul crucial – descris şi de Broch în Somnambulii – când Odiseea lasă loc Bildungsromanului. Pe măsură ce forţa centrifugă anihiliează efectul centripet, prudenta mişcare circulară se preschimbă în fugă nebunească spre nicăieri. Ajunşi pe culmea unui deal, hoinarii contemplă panorama New Yorkului cu sentimentul desprinderii necesare, al ruperii legăturilor şi rosturilor iniţiale: „Podul care lega New York-ul de Brooklyn se arcuia suplu peste East River şi parcă trepida de câte ori priveai acolo cu ochii mijiţi. Părea lipsit de orice trafic şi sub el se întindea fâşia liniştită şi netedă a apei. În aceste două mari zone totul părea lipsit de sens şi fără vreun folos.” Deasupra oraşului pluteşte un „abur vag”, propice iluziilor optice şi piruetelor imaginaţiei: „Chiar portul, care era cel mai mare din lume, căzuse parcă într-o linişte nefirească şi numai reprezentându-ţi din memorie imaginea acestui loc aveai senzaţia că vezi undeva un vapor care înaintează imperceptibil. Nu-l puteai urmări însă multă vreme, deoarece scăpa privirilor, şi nu-l mai puteai regăsi.”
Pe coridoarele Hotelului Occidental, care pare a fi un soi de ambasadă a Europei Centrale în Lumea Nouă, se desfăşoară o abilă tentativă de a reţine fugarul în plasa întinsă de reprezentantele culorilor mitteleuropene. Toate intrigile converg pentru a-i demonstra lui Karl că ar fi mai înţelept să se stabilească undeva decât să hoinărească prin lume. Bucătăreasa şefă – o anume Grete Mitzelbach, originară din Viena – îşi aminteşte cu lacrimi în ochi de Praga, unde a lucrat şase luni în localul La Gâsca Aurie din piaţa Venceslas. Mesajul adresat noului venit e cât se poate de limpede: „Acum, că te ştiu concetăţean de-al meu, nu-ţi dau drumul cu niciun preţ.”
O jună dactilografă – Therese Berchtold, din Pomerania – dă buzna la miezul nopţii în camera băiatului pentru a-şi plânge soarta, aplecându-se insistent deasupra divanului şi făcându-l să regrete că nu şi-a îmbrăcat la repezeală cămaşa de noapte înainte de a-i deschide. „– Aveţi o anume pricepere de a trezi oamenii, spuse Karl. – Da, mă pricep şi eu la unele lucruri, zise ea şi, în semn de bun-rămas, îşi trecu mâna, alunecător, de-a lungul păturii cu care se învelea Karl, după care fugi în camera ei.” La mii de kilometri depărtare, gesturile fetei reproduc simetric tehnica Johannei Brummer, servitoarea care sperase să-şi sufoce tânărul stăpân în „mormanul de aşternuturi calde” îngrămădite „anume pentru el” în casa părintească din Boemia.
Ori de câte ori simte că riscă să fie luat ostatec în numele iubirii aproapelui ori al procreării speciei, Karl îşi ia tălpăşiţa. America e un mic tratat de artă a fugii, cu infinite variaţiuni stilistice pe tema dorului de ducă. Noii veniţi spală putina, o şterg, o iau la picior, evadează, gonesc dintr-o parte într-alta, precum chelnerii Hotelului Occidental care nu pot fi opriţi sub niciun pretext, deoarece par „a nu avea altceva de făcut decât să alerge, să alerge mereu.” Potrivit lui Baudrillard, toţi cei seduşi de visul american se regăsesc de altfel, mai devreme sau mai târziu, în situaţia cicliştilor din Supermasculul lui Alfred Jarry: morţi de oboseală după ce au traversat, pedalând, imensa întindere a Siberiei, aceştia continuă se pedaleze şi să propulseze Marea Maşinărie, transformându-ş i rigiditatea cadaverică în energie motrice. „Superbă ficţiune: poate că morţii sunt în stare să accelereze şi să facă să funcţioneze o maşinărie mai bine decât cei vii, pentru că ei nu mai au nicio problemă.”
Adevăratul sens al călătoriei se conturează aşadar văzând şi făcând, fugind şi murind, pentru a renaşte apoi, pe tărâmul de dincolo, din propria cenuşă. Gestul decisiv constă nu atât în a te îmbarca pe un vapor transatlantic – care, la urma urmei, e menit să ne aducă şi înapoi acasă –, ci în a învăţa să spunem „nu” avansurilor dactilografei şi favorurilor bucătăresei-şefe de la hotelul Occidental. Altfel spus, în a ne lua definitiv adio de La Gâsca Aurie din piaţa Venceslas…
Deşi ştie prea bine că Robinson şi Delamarche îl poartă pe drumul pierzaniei, Rossmann le calcă orbeşte pe urme, intrând astfel în raza de acţiune a Bruneldei, femeia fatală, cu privirea de gheaţă, bărbia dublă şi corpul „din cale afară de voluminos”. Brunelda, fosta cântăreaţă tolănită veşnic pe canapea. Dacă Max Brod, prietenul de o viaţă al lui Kafka, vedea în ea doar descrierea „cumplitelor pedepse care-i aşteaptă pe cei ce nu urmează dreapta cale”, Milan Kundera preferă să dea Cezarului ce-i al Cezarului: „Perla erotică a Americii e Brunelda.” Brunelda ridicându-şi rochia şi ştergându-i lacrimile lui Robinson cu poala. Brunelda goală în cadă, spălată de Delamarche, plângându- se şi gemând fără încetare. Brunelda pe care doi bărbaţi se chinuiesc ceasuri întregi s-o coboare pe scări, ca s-o aşeze într-un cărucior împins apoi de Karl pe străzile oraşului către o destinaţie obscură, probabil un bordel. „Nou în această zugrăvire a urâţeniei obeze”, subliniază Kundera, „e faptul că este atrăgătoare; atrăgătoare în chip morbid, ridicol, dar atrăgătoare totuşi; sexualitatea Bruneldei e monstruoasă, la limita dintre respingător şi excitant, iar strigătele de admiraţie ale bărbaţilor nu sunt doar comice (sunt comice, bineînţeles, sexualitatea este comică!), ci şi absolut sincere.”
Odată pusă în mişcare, maşinăria centrifugă a romanului nu mai poate fi oprită. Pe hipodromul din Clayton, unde se fac angajări pentru teatrul din Oklahoma, Karl Rossmann zăreşte sute de femei în costum de îngeri, cocoţate pe piedestaluri, înfăşurate în voaluri albe şi suflând din trompete lucitoare. „Hai urcă-te aici!” îl îmbie una dintre ele. „Doar n-ai să mă ocoleşti? Şi desfăcându-şi voalurile, dezveli piedestalul şi totodată, scara îngustă care ducea până sus la ea. (…) – Eşti cea mai înaltă, cred, spuse Karl şi întinse mâna să măsoare înălţimea celorlalte.”
Oglindă, oglinjoară, cine-i cea mai înaltă din ţară? De la statuia zeiţei Libertăţii din portul New York până la femeia-înger de pe hipodromul din Clayton, drumul parcurs e lung, dar sensul alegoriei a rămas acelaşi: braţul cu torţă sau cu trompetă aurie simbolizează chemarea irezistibilă a Lumii Noi, confirmată, iar şi iar, de fascinaţia din ochii noului venit. Abia călătorind cu trenul spre Oklahoma timp de două zile şi două nopţi, Karl Rossmann intuieşte adevăratele dimensiuni ale continentului american – şi, prin ricoşeu, ale aventurii sale existenţiale. Zăgazurile s-au rupt, reperele familiare nu mai au curs, Boemia e iremediabil pierdută – iar ultimul fragment (neterminat) al romanului descrie senzaţia de uşurare provocată de această descoperire: „Prin faţa ochilor se derulau văi întunecate, strâmte şi rupte, care se pierdeau în direcţii pe care le căutai urmărind cu degetul.” Destinul personajului se anunţă la fel de spectaculos şi de nesigur ca traiectoria râurilor de munte care se rostogolesc unduitor pe solul bolovănos, „spărgându-se în mii de valuri spumegoase, ca să se prăbuşească apoi bolborosind pe sub poduri şi viaducte”.

Ni-l imaginăm pe Rossmann reeditând, la Oklahoma, uimirea copilărească a lui Gatsby faţă cu luminiţa verzuie de pe promontoriul vilei lui Daisy. Oricât de lung ar fi drumul deja străbătut, visul, faimosul vis american i se va părea atât de tangibil, încât nu-i va veni să creadă că nu l-ar putea atinge dacă şi-ar întinde braţul. Cu atât mai puţin îşi va dori atunci ca naratorul omniscient să-l prevină că „visul rămăsese mult în urmă, undeva departe, în întunecimea imensă de dincolo de oraş, unde câmpiile necunoscute ale acestei ţări nesfârşite se întindeau sub cerul nopţii »…


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara