Numărul curent: 43

Editorial:
Polemică şi pamflet de Nicolae Manolescu

Distincţia a făcut-o, se ştie, E. Lovinescu, referindu-se la Maiorescu, în care a văzut polemistul prin excelenţă. Polemica ar fi o confruntare paşnică de idei, în ciuda originii războinice a cuvântului (în greaca veche, polemos înseamnă război), iar pamfletul, una de cuvinte, cât se poate de războinică.

Se poate broda în jurul distincţiei şi al definirii celor doi temeni. Recunosc că mi-am amintit de teza lui Lovinescu urmărind polemicile din ultimul timp. În fond, Lovinescu însuşi s-a simţit ispitit să facă distincţia cu pricina, nu pur şi simplu de dragul lui Maiorescu, dar la presiunea climatului intelectual de la sfârşitul anilor ’30, tot mai marcat de confruntări violente. Trebuie să spun, din capul locului, că polemica şi pamfletul sunt specii care se învecinează literar şi legitime deopotrivă. Ceea ce le opune nu este un capriciu subiectiv, ci o opţiune ideologică. Pamfletul a fost preferat de scriitori în măsura în care este literar mai expresiv decât polemica, întemeiată, ea, pe spirit critic. Impulsivitatea artistului se împacă greu cu logica. Sunt, desigur, şi spirite critice tentate de pamflet. Partea proastă este că pamfletul pretinde talent literar. Dacă nu ştii să scrii ca lumea, e mai bine să nu scrii pamflet. Ce observ eu la destui dintre îndrăgostiţii peste noapte de verva şi de culoarea pamfletului este confuzia dintre expresivitate şi trivialitate. E uimitor să constaţi de câtă grosolănie devin capabili oameni altminteri subţiri. O grosolănie, nu doar de limbaj, ci şi de idei. S-ar spune că pamfletul le toceşte condeiul şi mintea. E o specie iraţională prin natură, care nu vrea să convingă, ci să condamne şi, de ce nu, să ucidă. Se hrăneşte din dispreţ şi din ură. Polemica e, în schimb, democratică şi liberală. Absolutismului pamfletar, ea îi opune un relativism înţelept. În comunism n-au existat polemici propriu-zise. Au fost înlocuite de la prima oră a regimului cu campanii bine orchestrate. Campaniile nu erau străine de spiritul pamfletar, urmărind acelaşi scop distructiv, cu deosebirea că nu mai erau iniţiative personale şi nici purtate în nume propriu. În plus, ţinta nu mai era vizată doar teoretic, ci, deseori, sortită unei execuţii reale.

Citeam zilele trecute Memoriile lui Raymond Aron, din care nu lipsesc portretele unor contemporani, între care Jean- Paul Sartre. Colegi la École Normale, au fost despărţiţi toată viaţa printr-un abis ideologic. Refuzând deopotrivă comunismul şi fascismul, Aron n-a căzut pradă nici uneia dintre sirenele totalitarismului la modă în secolul XX. Sartre a cochetat cu amândouă. Şi a scris contra lui Aron câteva pamflete oribile. La Aron se referă, vai, faimosul rechizitoriu : „Un anticomunist este un câine”. Stilul nu este, în acest caz, omul, ci gândirea lui totalitară. Aron îi schiţează, la rândul lui, în Memorii, un portret lui Sartre. Demn şi senin. Încercând să înţeleagă. Fără concesii de principiu, dar sine ira et studio. Polemică, nu pamflet, reflectând o gândire profund democratică.

Nu se poate să nu remarci, în aceste condiţii, că asemănarea dintre gândirea lui Aron şi Lovinescu (de la distincţia căruia am pornit, menită să combată epidemia pamfletară a epocii din pragul războiului al doilea) este aceea care le determină predilecţia pentru polemică, precum şi stilul nobil. Asemănare care merge departe, în formaţia intelectuală şi în comportamentul amândurora. Solidele lor convingeri liberale i-au împins să nu se angajeze în partide, rezervându-şi rolul modest de observatori ai vieţii politice, respectiv, literare. În definitiv, au rămas nişte marginali, socialmente vorbind, a căror acţiune a căpătat o mai mare recunoaştere după moarte. Respinşi de Universitate (Lovinescu până la capăt) şi de Academie (poate, nu întâmplător din acelaşi motiv, şi anume că erau publicişti!), s-au impus cu greutate în ochii opiniei publice şi chiar în ai breslei lor. Comparaţi-i cu Sartre şi veţi vedea diferenţa!

Preferinţa mereu mai evidentă pentru pamflet de la o vreme încoace e un semn rău. Mai ales când ea îi cucereşte şi pe unii veritabili intelectuali. Care, în loc să ofere modele de polemică civilizată, se coboară la nivelul, insultător intelectual, al războaielor de exterminare care fac ravagii în media, pe bloguri şi site-uri. Pamfletul a născut totdeauna monştri. Răspândirea lui nu trebuie să ne lase nepăsători. Mie, cel puţin, îmi creează o stare de anxietate, ca orice formă de violenţă.