Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poezii:
Poezii de Simona-Grazia Dima

Bătăi cu perne în cer

Zeii s-au trezit voioși dimineața
și s-au luat la joacă țintind, vicleni,
cu perne unii-ntr-alții. O zbenguială
din toată inima. Îmbujorați,
gâfâiau și, după o mică pauză,
loveau iar. Numai că, jos, pe Pământ,
cineva urmărea scena și filma. Trimise
apoi, ca pe-o știre prețioasă, ceea ce deveni
un film-cult. Mișcările zeilor fură cartografiate
din toate pozițiile și rezultă un plan ce s-a studiat
în școli un an, și altul, și tot așa – la disciplina
de anatomie a capodoperei. Elevii picau la examen
dacă nu știau câte perne se aruncaseră, câți metri
aveau zborurile. Tremurau de frică să nu greșească
numărul centimetrilor la impact. Și se lăsă, treptat,
un cer de iarnă, rareori întrerupt de lumină. Gârbovi,
înaintau spre școală rostogolindu-și succesiunea scenelor
în minte. Cu lupa, dascăli severi aveau să examineze
curând, pe hârtie gradată, schița, reluarea bătăii
izbucnite cândva spontan pe nori. Și, nemiloși, vor pune
îndeosebi note mici. Văzduhul greu nu mai îngăduia nicio
viziune (indiscretă, dar nevinovată) spre locul unde zeii,
uitând demult de-acea hârjoană, puneau la cale o alta,
mai zbanghie chiar. Și nu mai răsuna azi niciun chiot
din cele ce fusese odată o veselie zeiască, pură.


Un lucru mutabil

Am ridicat de jos ceva ca o nucă
și mi-a părut rău, dar era prea târziu:
un lucru-ngrijorător mi s-a lipit de palmă,
un boț mereu de altă formă și culoare –
ba indigo, ba transparent ori plin de țepi,
zbârcit ori gemă de opal lăptos, însă
și ca o tiară de episcop ori un coif străvechi,
ce-aduce-a hrib uscat ori a ureche ascuțită de vulpoi
la pândă. Zvâcnește în căușul palmei,
vioriu, mijind o piramidă, o scară de palat,
fâșii înguste din explozia vastă, sulfuroasă
din adâncuri. Sau ia o-nfățișare de platou vântos,
cu drum de pierdere și-nsămânțare, unde fugarii
lasă, din goană, împletituri și vorbe, abandonează saci,
blazoane, tablouri de familie. Dacă pătrunzi în
turbulența peisajului stârnit în jurul lui, te bucuri
de un strop de-odihnă, cu capul pe-o desagă, apoi
culegi rubine risipite-n praf. Dar, vai! Iar s-a-nclinat
pe-o rână straniul lucru și ies din el roiuri de furnici
și prinți, se văd și filosofi cum fierb cartofi pe-o plită veche,
prunci lacomi nu clintesc, ci cască gura cât o șură. Un
vrăjitor
suit pe-un mușuroi dispare, sorbit în propria tiradă despre
focosul cuvântului, maeștri invizibili recită scripturi
pe marginea șanțurilor. Vei da de o pădure uscată și totuși
tânără,
vei mângâia scoarțe cu înscrisuri neterminate, vei
desluși un
vers: „caut o iubită blândă cu numele pierdut”. În apropiere
ființele mici scot apă din fântână. Acest lucru îngrijorător,
mutabil la culme și crud se transformă prea repede pentru
ochiul tău, nu cruță. Din nevăzut simți o privire plină de
reproșuri. Și zăbovești în clocot la poalele semnului rotitor,
indescifrabil, brăzdat de rune. Uiți că tu-l ții în palmă,
devii un personaj din lumea lui, apoi îți amintești, te-ntorci
la tine – e liniștea însăși și totodată un vestigiu. Îi este-ngăduit
să stea oricum, capriciile lui n-au importanță (acum,
de pildă, e nemișcat: un cap grotesc cu zâmbet știrb, dar
se preschimbă-ndată-n acrobat plonjând în mâini). Oricât
ar crește și s-ar transforma, nu te-ar putea epuiza niciodată,
nimic nu e prea mare ori prea fioros să nu-l cuprinzi în palma ta.


Din imperiul legii

Soarele vine grăbit din imperiul legii,
spre-a liniști gâlceava unei adunări
dezlănțuite, girează, cu trup imponderabil,
o fericire mută și desăvârșită, sub fulger,
să-i potopească pe cei plasați în zona timpului –
orbi, norocoși, speriați că Unul se-arată-n câte
un bărbat, în vreo femeie ori copil. Ei spun că
megaliți ermetici tot răsar – canini de ceață în
gura cărui animal? NU SCRIE – și asta-i
înspăimântă cumplit, încât atacă prin neguri
cu pumnalul și schimbă derutați priviri
de contrabandă. Soarele-i vede, suspină și-alunecă
mai sus, în sine însuși, pe dâra de blândețe-a vremii,
unde sub pași nu mai sunt pietre și oști de ființe mici
vociferează că nu mai vor deviații și răstălmăciri,
ci curăția unor nume, să se-mbete de mireasma
nuielei de cuvânt cojit. Multiplicat în raze,
le-aduce pacea, se-nșeală cine-l crede idilică
lână de aur! Are o noapte a lui pentru absorbit frica,
și ateliere pentru-a trimite în dar luciul oglinzii.
Că-i colcăie șerpii în piept nu va ști nimeni,
căci dansul lor va fi și el seninătate.


Curentul circular

Băștinașii din Rapa Nui s-au spetit
să facă moai, uriași de piatră cu pălării
vopsite-n roșu. De-atunci, acești moai,
privind încrezător, feresc incinta insulei
de inamici. Masați în șiruri, par să aștepte ceva.
În sala de ședințe a unei prăfuite instituții de la noi
din anii ’80, angajații visau întâlnirea providențială,
cu ochii ațintiți în aceeași direcție.
Un cizmar improvizat le-a pus la cizme
flecuri mai mari decât tocurile
și ele se-nvârt ca pălăriile de moai din Insula Paștelui,
Rapa Nui, unde dușmanii vin, devastează
(ridicarea moai-lor a secat puterea băștinașilor),
și izbucnesc războaie fratricide,
suta de oameni rămași
nu mai face statui de piatră.
Vremurile s-au schimbat,
cei cu flecuri ca pălăriile de moai
au așteptat cu toții,
au auzit explozia, au fugit în toate direcțiile,
fără să dea de nimeni,
tot ei se-ncrucișau pe drumuri,
n-a venit nimic nou,
ochiul lor tainic continua să privească-n aceeași
direcție.
Au căzut în final osteniți,
ei fuseseră așteptarea,
fericirea dormita la poalele ei,
ca-n adâncul apei
curentul circular.


Cu mâna pe inimă

Vremea se desfășoară ca un jurnal al vieții poetului,
ocupat să se facă pelerină a ploii, a ierbii,
a vieții tresăltând pe solul galben, oarecare.
Străbate orașul cu mâna pe inimă
și se-nfășoară-n propria existență
devenită caliciu, petale, rod mut,
departe de tristețea afișului sfâșiat de vânturi,
de-aproximările vopselei șterse de ploaie.
Se-ndepărtează de râsetele oscilante,
dar și de-ndemnul programatic la tristețe.
Dacă un medic i-ar cere să-și pună visele pe masă,
destule ar rămâne și-angoasa nu-i a sa.
S-arate? Dar nu mai are ce.
De mult tot ară-n minte, culege, treieră,
până ce voaspe după voaspe cad
și casa-i e curată, nu veți găsi în ea
scrisori de dragoste, suspinuri frânte,
dorințe, visuri înjumătățite,
Doar lasere și frunze lucitoare,
săltate spre nori.
E-adevărat că se vede visând – un vis treaz–
ce temeri, ce frisoane, încă,
uraniu numai bun de-njumătățit!
Așa se ține fiara de culcuș cu ghearele,
își spune: sunt un iepure ce ia oricând de buni
colții de lupi, moroii nopții,
un ghem de diamant, cu scântei fastuoase
în blană, balansându-se ignorant
deasupra prăpastiei. Terifiantul odgon
m-ajută, cramponat de inimi, să mulg
un lapte vieții. M-ajută? Dar nu-i acesta
adevărul.
Complice, trece chiar atunci pe lângă el
și-l consolează Radu-Vodă
atotprezentul domnitor, dar apocrif –
istoria-i întotdeauna misterioasă
și nu se știe nici acuma cine-i
sub lespedea de piatră parcă ieri sculptată.
Și trece vremea, un jurnal al său. 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara