Înapoi la pagina curenta

Poezii:
Poezii de Andrei Zanca

rămas bun

soarele apunea dincolo de biserică, lent
de parcă din adâncul înserării cineva ne-ar
fi privit printre raze cu răbdarea prin care două ființe
se decid să-și deschidă inima

și-un jar ca o promisiune
în cărămizi și ziduri – eram tineri.

eram tineri și totul era posibil, inima vedea
înainte ca ochii să creadă, însăși viața
părea că vine cu o briză – ne ajungeau
voci îndepărtate, intime.

însă ea stă acum acolo sub boltă
în carnea-i bântuită de dureri și rare
bucurii așteptând parcă smulgerea trupului
de trup– să fie imaginația în stare de cele
mai mari grozăvii?

nici o explicație nu e definitivă, pesemne
de ce ne place cel mai mult ne stingem.

pășesc pe cărarea dintre verzuiri în lină detașare.

în golul din lenta vibrație a trunchiurilor mi se pare
deodată că las în urmă un înger cu umbră de demon.

și-mi aduc aminte de sora bunicii venind zilnic
pe jos la noi, deși bătrână și locuind ea tare departe.

și mereu când dădea să plece Buna mea șoptea:
„mergi cu dumnezeu... „iar mătușa surâdea
și rostea din pragul ușii – „rămâneți cu sfinții...”


mărturisire

aidoma cormoranilor crescuți să prindă pești
se scrie pentru cei o mie care mai gustă
poate azi poezia, însă frumusețea
nu te împarte cu nimeni
devorându-te

iar, dacă fiecare moare pentru sine
cel ce moare întru iubire, mai mântuie
din beznă.

se spune că la început unii
erau vânători, alții culegători
azi, doar cei din vârf sunt vânători

restul, gloata-s culegători
năzuind însă cu toții la rangul de vânător.
e seară.

bat clopotele
așa cum au bătut mereu și cum vor bate
până ce sunetul va înfiora treptat
adâncul fiecăruia:

nici apa nu se ridică la cer
deodată, doar picătură cu picătură.

important, nu e nimeni.
important nu e important, iar dacă
un poet nu se stinge subit ci suferă îndelung
întru moarte, ultimele clipe vor constitui o
dublă
tortură: – ce va vedea atunci va fi mai important
decât tot ce-a înșirat vreodată.

eu am vorbit mereu dinspre un spațiu
înspre care mă mâna o sete adâncă, suferința –

e cu mâna, ne-a spus un dascăl.
uitându-mă la lume, îi dau dreptate, deși

– cum cel ce în durere se-ntreabă, unde e
dumnezeu
și nu-și mai găsește nici în somn consolarea –

nu trebuie să aștepți moartea
spre a înțelege toate astea, însă cine

cine-s cei pe care-i aud din această depărtare
atât de fragilă - să îndrăgim mereu propria
durere întipărită pe un chip necunoscut?

eu l-am văzut în vis cum se ruga, și se ruga
atât de tare încât broboane de sânge
se adunau pe frunte, și se ruga
și ca duh ce știe, și se ruga
și ca om ce ezită


și astfel

am venit ca apa
și mă duc ca vântul (Hafiz)

am trecut abia băgat în seamă – o filă din
nesfârșita
carte pe care o scriem și o rescriem, lăsând
în urmă
trena unor vorbe stinse peste meleaguri unde
puțini
au fost și sunt însetați

și-am fost mereu ostenit, căci mă odihneam
doar
în frumusețe, cum ai zări într-o limpede
apă
o piatră purtând umbra unui surâs –

și mă-ntrebam mereu, ce file au fost oare
smulse
din cartea vieții aici, unde poezia a fost și este
pe potriva păsărilor

vestind înainte de-a putea fi zărit, țărmul

cineva ne călăuzește mereu, altminteri
ne-am mistui
lent în peisaj sorbiți de ademeniri, uitând
că suntem

inseparabili – vorbele se sting, intenția rămâne.
nu sunt ceea ce se moare, nimic

nimic de luat, doar de lăsat

saltul nu se face cu ușurință – întrega viață
se schimbă în câteva clipe, și e începutul
lui a ști, începutului lui a fi

legați de nenumărate ancore, context
de context, nu le bănuim, decât poate
atunci când intrăm în simbioză
cu propria conștiință ieșind
din minte

și-apoi te-ntorci și nu ai cuvinte
și nu ai cuvinte pentru ce ai trăit
în câteva clipe, și goluri imense
se ivesc și se pierd în urmă

și totul e mult mai mult
decât ce numim îndeobște
mister, unde ne așteaptă
un alt fel de iubire
dincolo chiar
de lumină –
revino


întru tot

vine înspre mine
și-i simt durerea ca val
și ca semn al haosului urcând
din trecutul nemântuit, o durere

hrănindu-se din durerile celor din jur, totul
învăluind așezări și meleaguri într-o
eternizare efemeră

cu toții, iertați de la început, căci niciodată
nu poți vorbi de iertare de unul singur, legați

întru clipă și rătăcire, părtași
la tot și la toate, încât te-ntrebi

unde e cel lângă care te-ar putea cuprinde
o pace adâncă

și când îl simți în preajmă e doar prelungirea
de sfială a propriei inimi, ca tot ne ne-a rămas
și ne rămâne

și-l auzi murmurând – abia am reușit să mă
desprind și ei iarăși mă trag înapoi ...

nu-i iertare de unul singur, câtă vreme
suntem atât de legați întru tot și toate.

există un drum al reculegerii, fără de grabă:
printre arbori se uită secolul

iar cel însingurat nu mai schimbă
vorbe, doar înțelesuri.

sfâșiat între lume și sine
am zăcut, însă cine te mai privește
cu lumina din ochii unui câine?

noaptea, unii se zvârcoleau, alții dormeau
mai departe
convinși că dincolo de-o moarte nu-i mai
ajunge
nimic și nimeni, apoi

în zori a nins lent. a nins în plină lună mai
peste cireșii înfloriți

la ce bun însă să pătrunzi misterul de
vreme ce
acești măslinii străvechi sunt singurii
martori, și apa –

atât de sacră de mă cutremur...