Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poezii:
Poezii de Varujan Vosganian

Cu faţa în palme

Îmi îngrop faţa în palme,
povestea unei zile, geneza ei,
primele secunde ale Universului.
Nu-i nicio scăpare, am scris deja
mai mult decât aş putea să uit.
Despre toate câte-s de trebuinţă
la căpătâiul zilei, de pildă,
despre merindele rânduite în coşuri
şi cuminecătura de seară,
despre calendarul tuturor sfinţilor
unde numele meu nu se află.
Am moştenit atâtea întrebări,
nu mai ştiu vreuna în plus,
în orice zi se întâmplă prea multe
şi azi scriu despre ele
luând asupra mea păcatele lumii.
Şi cum niciun suflet nu-şi e suficient sieşi,
privesc pe fereastră.
Ce frumoase sunt colinele verzi şi câmpurile
pline de roiniţă şi salvie!
Mai există văzduh prin care n-a trecut nicio pasăre.
Mai există pământ unde nu s-a îngropat nimeni.
Ar mai fi loc, Doamne, ar mai fi ceva loc...
Îmi îngrop faţa în palme,
înmormântarea
cea de toate zilele.


Psalm pentru mama

Dacă nu mi-ar fi frică, nu te-aş iubi atât.
Tu strânge-mă tare în braţe
şi ascunde-mă de naşterea mea,
de pozele mele risipite prin aeroporturi şi gări, de apele
ce netezesc pietrele până când
nici cine sunt nu mai ştiu.
Ce anume am luat de la viaţă
şi n-o să mai dau înapoi?
Chipul îţi străluceşte. Pe umerii tăi
umbră nu se va face.
Mai fă, te rog, o minune:
spune-le magilor mei
că nu sunt acasă,
că nu m-am născut sau, mai degrabă,
că încă nu m-am întors.


Visul

Mă visez ţopăind,
înveşmântat şi împopoţonat ca dracul gol.
Tobele se-ntind, gata să crape, în aer şi foc
se zvârcolesc şerpi, atârnă ca nişte ştreanguri de cer.
Nimic nu mai seamănă cu nimic, doar urma mea stângă
e la fel ca urma mea dreaptă, despicată în două.
Un bun prilej, s-ar spune, să asculţi Evanghelia.
Acolo nimeni nu suflă o vorbă despre visele lui Iisus.
Poate că a visat şi el, ca şi alţi oameni, ca noi.
Şi-a visat, de pildă, părinţii,
dar asta ar fi stânjenit peste poate dogmele
marilor teologi.
Poate că a visat lucruri altminteri imposibile, precum
teoria câmpurilor unificate.
Sau poate că nu a visat, ci şi-a trăit
visul aievea.
De două mii de ani căutăm, printre firimituri
ori printre cutele pernei, o fărâmă măcar
din visele Lui.
În tot acest timp mă visez ţopăind,
plutind, alergând, niciodată murind,
ba chiar uneori mă visez că visez,
şi visul meu se întâlneşte pe drumul Damascului
cu visul lui Iisus.


Colind

o voce rosteşte, pe rând, fiecare dintre numele
lui aşa cum la Yad Vashem se rostesc
într-o cameră rotitoare şi înstelată
numele copiilor ucişi în război

colindătorii aşteaptă de la mine nuci şi covrigi
şi mai aşteaptă semnele Lui pe pământ
mai lesne decât pot ei să se-nalţe
dacă aş avea destulă răbdare s-ascult
acesta ar fi chiar sfârşitul
dar nu sunt decât un mărunt cronicar al numelor Lui
El este cel care este
eu sunt doar o parte din ceea ce sunt.


Psalmul numelui

Dă-mi, Doamne, botezul meu înapoi.
Numele meu. Mi-e dor de numele meu.
Prin ogive se aud urlete din gâtlejuri uscate –
nu mai e timp pentru consoane în Ziua mâniei.
În mine creşte menhirul, atât de încet,
încât mă surprinde.
Nu m-au învăţat bătrânii să mă rog la demonii noi,
ai gropilor comune, ai convoaielor, ai smulgerii de pe oase.
N-au scris cărţile vechi
despre păianjenii negri, pescari de suflete moarte,
despre zidul care va fi să fie.

Şi atunci dă-mi, Doamne, numele meu înapoi,
altminterea cine sunt,
nici măcar să mă sinucid nu mai pot,
de teamă să nu omor, din greşeală, pe altul…


Epitaf

M-am născut nepregătit să înţeleg lumea
cum n-ar trebui să fie,
deşi cel care îmi aşază cununa de spini
într-adevăr mă iubeşte.
Pentru fiecare dintre noi moartea are altă culoare,
ca şi cum aş începe să trăiesc de la dreapta la stânga,
ca şi cum n-aş fi existat niciodată.
În acest sens s-ar putea găsi chiar şi nişte dovezi.


Cartea poemelor mele nescrise

m-am născut odată cu cartea poemelor mele nescrise
nu eu am ales-o, aşa cum nu am ales
limba în care m-am născut,
puteam să mă nasc într-o limbă moartă,
cartea poemelor nescrise ar fi fost săpată în stâncă
şi umbrele echinocţiilor ar fi scris epopei
eu, însă, m-am născut într-un aluat cald,
am primit cartea poemelor nescrise ca pe a opta taină
o cântare a treptelor, ar zice psalmistul,
nu poţi sări nicio treaptă,
nu poţi lăsa nicio pagină necitită.

cel mai înţesat de amintiri a fost începutul
şi primul zeu căruia m-am închinat a fost zeul uitării
a trecut multă vreme de-atunci
şi-atâtea naşteri întâmplătoare
au fost alese de cărţi care s-au aşezat singure-n raft.

în biblioteca poemelor nescrise
Novalis e mai cunoscut decât Goethe,
Rimbaud a scris neîndoielnic mai mult decât bătrânul Hugo,
iar Eminescu a fost mai genial – dacă se poate spune aşa –
decât Eminescu,
lucrurile care nu s-au putut împlini
şi poemele rămase nescrise –
iată cea mai frumoasă şi mai adevărată istorie a lumii.

cât despre mine, ce-aş putea spune,
ar trebui să mă-nalţ
peste umărul celui care citeşte,
să mă furişez prin spatele lui,
mi-e teamă că nu se poate, căci umărul acela
este încă o dată al meu,
şi tot ce pot spune despre cartea poemelor mele nescrise
este că tocmai în clipa în care scriu acest vers
s-a subţiat cu o pagină nouă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara