Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Poezie şi cultură umanistă de Răzvan Voncu

Am participat şi eu, alături de Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Horia Gârbea şi Aurel Maria Baros, la Zilele revistei Familia, puse, de data aceasta, sub semnul celor 150 de ani care s-au scurs de la debutul lui Mihai Eminescu în paginile revistei. Deşi nu sunt amator de deplasări, doream să-i revăd pe colegii din redacţia şi din cercul Familiei şi, de asemenea, să asist la Ofensiva debutanţilor. Adică, profitând de inspirata iniţiativă a organizatorilor – care, pentru a rememora debutul lui Eminescu, au invitat la Oradea câţiva dintre cei mai promiţători debutanţi din literatura de azi –, să îi văd şi să îi ascult pe cei care aspiră să fie ziua de mâine a poeziei noastre.

La drept vorbind, deşi sunt şi voi rămâne şi pe viitor absent din mediile de socializare (care, înţeleg, sunt un vehicul predilect al viitorilor poeţi), nu mă aflam, înainte de a ajunge la Oradea, într-o totală ignoranţă cu privire la invitaţii lui Ioan Moldovan şi Traian Ştef. Pe Medeea Iancu, pe Ioana Şerban şi pe Robert G. Elekes îi citisem deja în volum, iar debutului lui Vlad A. Gheorghiu îi consacrasem chiar o cronică, inclusă, cu minime modificări, în volumul meuPoeţi români de azi (I). De asemenea, pe Robert G. Elekes îl ascultasem la Botoşani, după decernarea Premiului Opera Prima, şi-mi făcuse o bună impresie, iar pe Ioana Şerban o cunoscusem chiar în redacţia României literare. În fine, nu cred nici în clişeul „literaturii noi”, pentru care criticului i-ar trebui antene speciale, spre a o putea înţelege: de când e lumea, nu există decât literatură bună şi literatură proastă, iar cine o înţelege pe cea „veche” o înţelege şi pe cea „nouă”.

Prin urmare, doream de la întâlnirea orădeană ceva mai mult decât un recital de poezie. Doream, mai ales, să îi aud vorbind pe tineri despre poezia lor şi, în caz că aşa ceva există, despre generaţia lor. Nu cea biologică, a experienţelor personale: aceasta există cu certitudine. Ci generaţia de creaţie, cea care îşi propune (şi reuşeşte) să schimbe codul literar.

Aşa cum a scris, săptămâna trecută, şi Nicolae Manolescu, aşteptările participanţilor la Zilele revistei Familia au fost răsplătite. Tinerii scriitori sunt talentaţi, färă discuţie, şi au un real devotament faţă de literatură. Insurgenţa lor e de preferat apatiei generalizate din societatea noastră. Am stat de vorbă destul de mult cu câţiva dintre ei, târziu în noapte, şi am constatat, totodată, că nu lipsesc nici punţile de înţelegere.

Totuşi, am remarcat un aspect care ar trebui să îi pună pe gânduri, în primul rând, pe ei, pe cei care bat la porţile afirmării. Cu excepţiile de rigoare, tinerilor scriitori de azi se pare că le lipseşte cu desăvârşire cultura umanistă. Aceasta nu înseamnă – atenţie! – că nu au nici un fel de cultură. Dimpotrivă, au o foarte extinsă cultură pop, dar, chiar şi aceasta, strict pe palierul contemporan. Nu au văzut Casablanca, dar sunt convinşi că Transformers e un film bun. Nu au ascultat Beatles, dar li se pare că Tudor Chirilă e un talent. Nu i-au văzut pe John Lennon şi Yoko Ono pozând goi în faţa lumii întregi, dar cred cu tărie că dezbrăcarea unui poet într-un biet amfiteatru, într-o societate a nudităţii şi pornografiei (şi la peste patru decenii şi jumătate după gestul lui Lennon), înseamnă altceva decât o fleşcăită tautologie.

Absenţa culturii umaniste nu îi ajutä pe tinerii poeţi nici să îşi aleagă modelele, nici să înţeleagă receptarea critică. Orice s-ar spune, modelele contează, în literatură ca şi oriunde altundeva, iar critica reprezintă nu numai unica instanţă de validare a actului artistic, ci şi singurul partener adevărat (pentru că dezinteresat) al artistului pe drumul căutării de sine.

Cu alte cuvinte, se poate învăţa ceva şi din Topârceanu, dar cu condiţia să ştii ce cauţi în opera sa: măiestrie prozodică, ironie, un anume mod de raportare la referentul livresc. Dacă, însă, îl urmezi în metafizica sa (absentă), vei ajunge să scrii ca Topârceanu, la aproape un secol după el, ceea ce e catastrofal. Modelele nu trebuie doar urmate, ci şi, dacă se poate, depăşite. De aceea, doar modelele mari contează, căci depăşirea mediocrilor nu duce decât tot la mediocritate. Nu revoluţionezi nimic, dacă-l depăşeşti pe Vasile Militaru.

Mi s-a părut stranie şi naivitatea cu care tinerii au căzut în plasa unor guru de provincie şi au ajuns să creadă că există un complot – al „bătrânilor”, al criticii, nici nu mai are importanţă al cui –, menit să îi reducă la tăcere, prin refuzul receptării critice. E-n regulă să fii de stânga, mai ales la tinereţe, dar nu e deloc în regulă să nu înţelegi lumea în care trăieşti. Piaţa literară românească actuală este o piaţă liberă, în care coexistă şi se concurează mii de cărţi, scrise de autori de toate vârstele şi orientările. Nu mai este posibilă, ca în comunism, stabilirea unei directive prin care critica să se ocupe cu predilecţie de o vârstă sau alta. Criticii citesc ce vor, iar singurul argument la care tinerii pot recurge, spre a capta atenţia lor, este propria valoare.

Nici soluţia la care recurg deocamdată (şi anume, să scrie numai ei despre ei, exclusiv ditirambic, fără spirit critic şi ignorând tot restul literaturii) nu le poate aduce nimic bun, şi în nici un caz consacrarea. Criticii care ştii dinainte ce vor scrie, doar văzând despre cine scriu, nu au nici o credibilitate şi nu pot consacra pe nimeni, oricât ar fi de activi pe Facebook. Nici nu sunt critici, de fapt. Ci, cel mult, geambaşi literari, care-şi construiesc cariere cât se poate de lucrative pe seama poeţilor despre care scriu. De care nu se alege nimic, dacă iau ditirambii fără acoperire drept critică adevărată.

E o iluzie, cum spunea Nicolae Manolescu, că lumea începe cu noi. Experienţele personale sunt incontestabile, dar literatura nu înseamnă experienţe personale, ci texte. Iar textul, ca să existe, la rândul lui, are nevoie de cititor, deci, de inteligibilitate. În istoria literaturii, prin urmare, nu există nici revoluţii absolute, nici avangarde care să nu se clasicizeze. Cultura umanistă nu e un moft, ci o resursă care îi permite scriitorului să supravieţuiască modei, reinventându-se. Şi să transforme generaţia biologică într-o generaţie de creaţie, schimbând modul în care se scrie şi se citeşte literatura.

Ceea ce, deocamdată, tinerii noştri scriitori, talentaţi şi dezinvolţi, nu fac. Seara petrecută cu ei, ca şi textele lor mi-au reamintit (plăcut, recunosc) de vetuştii anii ‘80, ai tinereţii mele.

Se poate scrie literatură bună şi fără a inova, desigur. Însă, atunci, reproşurile la adresa criticii care, chipurile, „nu înţelege” sunt complet nejustificate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara