Înapoi la pagina curenta

Noul val:
Poezie făcută din proză de Alex. Ştefănescu

Ioan Barb, Oraşul alb, versuri, Piteşti, Ed. Paralela 45, colecţia „Qpoem”, coordonată şi îngrijită de Călin Vlasie, coperta colecţiei: Ionuţ Broştianu, 2016. 72 pag.

Ioan Barb contribuie, ca şi alţi scriitori activi din provincie, la descentralizarea vieţii literare din România: locuieşte la Călan (locul naşterii sale), un orăşel din judeţul Hunedoara, cunoscut aproape exclusiv pentru furnalul său metalurgic care la sfârşitul secolului nouăsprezece era cel mai mare din ţară. Din această localitate căreia îi este fidel, Ioan Barb intră în competiţie fără complexe cu autori din Bucureşti şi din alte centre culturale.

Deşi profesează avocatura, practică şi el un fel de metalurgie, dând la topit proza vieţii de fiecare zi şi extrăgând din ea poezia. Această metodă este folosită pe scară largă de poeţii de azi, precursorul lor fiind, fără îndoială, Marin Sorescu, cu ciclul lui de poeme La Lilieci. Mi-ar fi plăcut ca Ioan Barb să fi inventat un mod propriu de a scrie, în loc să se alinieze la o modă. Dar mă mulţumesc cu faptul că el foloseşte procedeul cu siguranţă şi naturaleţe, producând texte lizibile şi uneori emoţionante.

Volumul său recent apărut, Oraşul alb, cuprinde naraţiuni banale care, cam pe la jumătatea lor, se transformă (sau tind să se transforme) în poeme. Pentru cititor, obligat în repetate rânduri să treacă de la un gen literar la altul, trecerea devine previzibilă; în consecinţă, ajunge să o aştepte cu o anumită blazare.

Lucrurile se petrec în felul următor: Ioan Barb istoriseşte neutru, fără să se grăbească, tot felul de întâmplări (cele mai multe, din fondul de amintiri al familiei sale). Apoi, când simte că este pe punctul să devină plictisitor, găseşte o continuare fantezistă şi feerică a naraţiunii.

Iată, ca exemplu, un text intitulat Căruţa cu promisiuni. Prima parte este proză-proză. Ca dovadă, dacă o transcriu sub formă de proză, nimic nu mai aminteşte de statutul ei de poezie:

„«Tat-tu a fost crai mare» spunea mama şi îl afurisea pe tata când îşi amintea că o lăsase cu doi copii mici şi plecase la băi la Govora singur cu bilet de la sindicat. O îmbrobodise că e obligatoriu să se ducă la băi. S-a supărat mama atunci când a plecat. Peste o săptămână, când a primit o vedere şi a văzut băile scăldate de razele soarelui, ne-a lăsat în grija mătuşii Anişka şi a plecat după el.

Cu trenul a mers mama după tata. L-a găsit în grădina de vară a staţiunii, la o masă, chefuind cu mai mulţi ortaci şi două din alea că «mi-e ruşine să spun», îşi amintea mama. Două din alea îmbrăcate în costum popular, dar se vedea că erau de la oraş. Tata a muţit când a văzut-o în faţa mesei. Când i-a venit glasul s-a fâstâcit şi le-a prezentat: «tovarăşe din brigada artistică de agitaţie». Dar mama nu l-a crezut, le privea de sus...” etc.

Istorisirea merge tot aşa, în registrul stilistic al confesiunilor pe care şi le fac pasagerii dintr-un compartiment de tren, când vor să-şi piardă timpul. Şi dintr-odată, ca şi cum autorul ar întoarce un comutator, tatăl chefliu devine mirele de altădată, cu o aureolă de personaj legendar:

„tata lovea cu biciul cerul şi stelele cădeau ca prunele în căruţa sa/ le-a adunat într-un vas le-a dăruit miresei, a urcat-o în căruţă deasupra lăzii de zestre, când a luat-o în braţe a sărutat-o/ i-a promis că o va îngriji ca pe o prinţesă/ că vor avea o mulţime de copii i-a promis tata/ au plecat val-vârtej la apusul soarelui spre casă/ era un întuneric de smoală/ pe cer nu mai ardea nicio stea/ tot cerul coborâse în lada de zestre a miresei.”

Sunt, în volum, şi poeme care se abat de la acest algoritm. Şi anume poeme care sunt de la început poeme:

„Îmi ridic mâinile spre cer/ gândurile mi se înalţă ca baloanele cu aer cald// mai sus mai sus Doamne dar Tu eşti şi mai sus” (Revelaţia);

„Doamnă Cocserie ce rochie superbă aveţi/ ce rochie superbă de seară/ ce broderie delicată şi întunecată/ şi ce coroană cu cinci brichete aprinse/ luminează în părul dumneavoastră de metal” (Cântecul cocseriei) etc.

Al doilea poem din care am citat merită un premiu de originalitate, fiind dedicat – caz unic – unei cocserii!

P.S. Se cuvine menţionată generoasa iniţiativă a cunoscutului editor Călin Vlasie, el însuşi poet, de a publica într-o colecţie cărţile de versuri ale unor autori cu care a intrat în comunicare prin facebook. Iată explicaţia sa: „Qpoem este proiectul celei mai solidare comunităţi de poeţi şi iubitori de poezie. Facebook-ul i-a strâns pe toţi într-o uriaşă filă comună pe deasupra invidiilor. Astfel încât, în orice parte te-ai pierde, poezia este peste tot, aşa cum centrul este peste tot.”