Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Poezii:
Poezie de Constantin Abăluţă

O măsuță de bambus

Eu care am fost nimeni și nimic
ori dacă vreți cineva și oricine
geamandură parașută plic
în aer în apăși pe pământ
având ca marjă de eroare infinitul
ca gen proxim nenăscutul
eu care dau bună-ziua lichenilor de duminică
aplaud umbra sperietorii pe-o costișă
strecor o busolă între dinții balenei sinucigașe
și-ntârzii lângă măsuța de bambus zvârlită de val pe plajă
încercând să-i repar încheieturile șubrede
cu scotch și fâșii rupte din propriile-mi manuscrise


Vulturul pictat

Un vânt de gheață se ridică din mătasea pictată
Acest vultur albastru e cu-adevărat impresionant
Du Fu

Vultur albastru privind în zare
parcă adormit ori plecat aiurea
am cu tine acelaș legământ
pe care l-am făcut cu creasta înzăpezită
a unui munte din copilărie
atunci când încă nu știam
că drumul care suie și cel care coboară
sunt frați gemeni și că izvorul
ascunde-n el o mare de pe altă planetă
și azi când știu e zadarnic
mândria mea umilă nu valorează
mai mult decât umbra fragilor sălbatici
de la marginea potecii
vulturii mănâncă fragi? poate-mi spui tu
cel cu pene lustruite de vânt
cel cu ghiare și sânge albastru
cel cu legământul meu demult
putrezit în căpățână


Viață

Mi s-a dat viață
și-o trăiesc stupid și conștiincios
ca planorul ori mănătarca

am același drept de-a exista
cu monoclul ori cactusul singuratic

timbrul poștal mi-e frate
ac de cusut minune a zorilor

balena sinucigașă mă deprimă
precum cauciucul
devenit glastră de flori

câteva fire de mărar
răsărite lângă moara de apă
m-au făcut fericit o zi întreagă

sunt solidar cu norii schimbători
și cu jocul de șah

liniile din palmă
îmi amintesc că sunt cineva necunoscut
și trebuie să trăiesc până la capăt acest cod de bare

noaptea sunt plin de viață
ca un licurici

adesea visez bastonul meu
dând ocol cedrului milenar


Trăiesc

Predic deziluzia entuziastă
L’Abbé Pierre

Trăiesc deziluzia entuziastă

timide în devălmășie
mâinile mele și masa
picioarele mele și scaunul
își aduc aminte unele de altele

vând câte-o bucată de perete
cui are nevoie
odaia mea e tot mai mică

îmi descalț pantofii
și-i întotdeauna toamnă
pe străzile orașului

frunze cad pe mese și pe scaune
ușierii sunt concediați
și ușile zidite

e atâta depărtare
pe potecile de munte
că asinul se oprește brusc

cutremure benevole
și evantaie părăsite

Trăiesc deziluzia entuziastă


Sonetul evantaiului

lui Nino, in memoriam

Când voi avea 100 de ani
din odăița mea voi auzi cum plouă
prin casele în care-am stat

îmi voi spune : evantaiul de pe fotoliul verde
mă ajută să nu-mi iau câmpii
mai deveme decât este cazul

evantaiul prietenului meu mort
este o floare care înflorește
chiar atunci când mă uit la el
și asta mă ajută să stau

la măsuța mea de scris
încă 100 de ani
și să aud cum plouă
prin casele întregului pământ

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara