Numărul curent: 41

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Inedit:
Poezie de Nicolae Ioana


Zi de toamnă

îmi pun haina şi merg până la colţ,
la farmacie - îmi deschid umbrela
cu atenţie,
pe trotuarul de vizavi două femei s-au oprit.
Plouă
şi ploaia cade în strada pustie!

îmi deschid umbrela cu atenţie
cercetez fiecare colţ grăbit
privesc în toate părţile atent
plouă
şi ploaia cade în strada pustie!

Aici se află adresa
pe o bancă aştept.
Cafeaua s-a răcit demult, la geam
sus, cineva face exerciţii de vioară
plouă
şi ploaia cade în strada pustie!


Lampa de scris
Iată-mă din nou la lampa de scris
cu ochelarii pe faţă. Toţi dorm
eu cu părul alb umblu prin încăperi -
acolo e soţia
dincolo copiii şi două camere goale
în care mi-e frică să intru.
Respir în sfârşit uşurat
când văd în oglindă un individ
înalt într-un halat ponosit
sunt eu nu e nicio îndoială,
eu cu părul alb mult mai bătrân
şi mai străin. Eşti liber, zic
omului din oglindă
şi rămân tăcut
adâncit în gânduri în holul de la intrare.


Scrinul veneţian
Când am intrat în magazinul de mobilă de artă
m-a întâmpinat
o femeie cunoscută cu trei ani în urmă
atunci când am admirat un scrin veneţian.
Şi privind la ea am văzut
acel obiect cu toate încăperile lui
în toată splendoarea sa
strălucitor şi abject ca o muzică de Vivaldi!


Mierea focului
N-am să uit obiceiul
când după fulger
copiii lingeau frunzele

mierea focului!


Umbra pomului
De aici începe pământul
născut adesea pentru speranţe.

Pe el am crezut că voi dura casa,
copiilor mei alb aşternut
cu chipuri oglindite în ameţitoare dezastre.


Grădină a mea
icoane din adânc izvorâte

umbra pomului îşi e sieşi sicriu!...


De ce la miezul nopţii îmi închipui
De ce la miezul nopţii îmi închipui
mari inele şi mă gândesc
la un bărbat puternic
şi-i caut pe perete umbra

de ce când trec coridorul
lung mâinile întind
să culeg floarea
rece de pe zid

arde deasupra lumina
o roată peste sufletul meu
se face întuneric
sfârşeşte-mă Doamne

de perete se izbeşte cu capul cineva
cineva dă la fereastră din mâini
şi muşcă temelia
câini.


Podul
Când treceam iarna podul şi o
spaimă lungă, culcată în apa îngheţată,
scotea un ochi roşu,
un picior alb prin gaura copcii,
tot alungat fiind din urmă n-am
observat cum tatăl meu a murit,
eu poate eram visul.

Apoi, fiul morarului îmi şoptea.
Vai, şi cum era fiul morarului
într-o lumină, cum îmbrăcat în alb vorbea.
Şi nu-i era frig,
îşi scotea din când în când din buzunar batista
şi-şi ştergea sudoarea.
Vai, şi cât de frumos era
fiul morarului!

Şi mă alerga pe drumul înzăpezit
fiul morarului şi alerga mult
mai repede şi mi-a spus:
- Du-mă în spate! Sunt obosit!

Şi şi-a pus botul lung
pe umărul meu!
Şi o lacrimă din ochiul închis
s-a scurs pe umărul meu...


Un biet muritor
în timp ce vecinii petrec eu stau în faţa maşinii de scris
şi asta o fac mai bine de treizeci de ani, prietene!
Unii spuneau că voi ajunge departe
dar asta se întâmplă la douăzeci de ani
şi uite unde am ajuns - un biet muritor!

Acum cad câţiva picuri în geam
şi mi se pare că odaia se întunecă.
Dar mâna mea încă se plimbă pe maşina de scris
iar degetul meu se căzneşte să găsească litera
şi litera se aşterne pe hârtia albă
cum cade picătura de apă în întuneric.

în timp ce vecinii petrec eu stau în faţa maşinii de scris
şi asta o fac de mai bine de treizeci de ani, prietene
şi uite unde am ajuns - un biet muritor!


Cântec
Viţa de vie trista viţă de vie
în apă îşi vede chipul
plin de nevinovăţie
viţa de vie
se sperie când răsare
în apă un cap de câine
pe ţeasta mea mare
galbenă de beţie.


Vase cu gâturi lungi
Am văzut pe Paris
am văzut pe Eneea
Am văzut pe Elena:

Vase cu gâturi lungi şi triste
făcute pentru moarte!

Ca dintr-o altă existenţă
Acum e întuneric, s-au încuiat
toate uşile, s-au închis
toate ferestrele şi a plecat
şi ultimul om.

Acum e întuneric,
toate lucrurile s-au stins
doar un bec mai agonizează
ca dintr-o altă existenţă!


Pământul norocos
De ce mi-e somn
de ce nu-mi bate egal sângele în vine
întreb cocoşul de pe creasta pământului
norocos

unde e femeia care a stat la geam,

pământul moale -
şi noianul neclintit adună
picioare de copii şi braţe de iubite

e o apă o femeie, un copil

e o apă întinsă, mare
iar copilul e o rază
în trupul femeii.

Ora nefirească
M-am trezit la ora patru dimineaţa
şi m-am plimbat prin încăperi pe întuneric.
Ce triste sunt camerele fără viaţă,
ce triste sunt hainele fără noi,
ce negri şi ce stranii sunt pantofii
aruncaţi în coridor la intrare.


Pământul

De aici începe pământul
născut adesea pentru speranţe
crăpat pe alocuri până în adâncuri
în ochiuri de apă mustind
câte-o stea galbenă coboară
pământ pocit, gorgoane
răscolite.
Pe el am crezut că voi dura casa
copiilor mei alb aşternut
cu chipuri oglindite în ameţitoare dezastre
grădină a mea
icoane din adânc izvorâte
umbra pomului îşi e sieşi sicriu.


Cel

Cel alb, cel fără mâini, cel fără sunete
rade
cel fără ochi, cel fără gene, cel fără faţă

stau între ierburi şi ierburile mă mănâncă
beau apă şi apa încă
stă stearpă ca o iabră verde
ca un ochi de cal ce nu mai vede

lume adâncă, lume stai

gura lemnului închisă, gura lemnului deschisă
gura lemnului arsă
gura lemnului întoarsă

cel fără ochi, cel fără gene, cel fără faţă
plânge.


Lumina de la ultima stea

Poate ar trebui să mă opresc aici,
să mă întind pe pământ
şi să mă învelesc cu câmpia.
ziua să-şi sune argintul prin urechile mele,
un timpan de apă să audă
lumina de la ultima stea.
Sângele meu, ah sângele meu
cum pătrunde în cap
şi topeşte zăpada lăsând pământul negru
ca în prima zi când întâiul fir de iarbă
i s-a descleştat din oase...


Front

E totul îndepărtat în mine
parcă sunt un vechi ins care pe aici a mai trecut,
parcă sunt un vechi ceas care bate într-o încăpere
un ritm ştiut.
şi parcă alţii au repetat ceea ce eu repet
iar ritmul e ştiut şi pasul e ştiut
şi bateria nouă a lunii
sunând într-un cimitir uituc.
parcă cineva stăpâneşte această ploaie
aceste răsuflări aceste cuvinte
parcă cineva şopteşte
mergi înainte!


Portretul fratelui

Sunt bătrân, cade zăpada, sunt bătrân
şi adorm lângă fereastra ta!
De aici doctorul va pleca la fel şi antreprenorul.
Focuri mari pe câmp se vor aprinde
focuri mari de stele, iar prin mărăcini
va striga vântul
şi portretul fratelui va cădea de pe perete
şi va lua foc

aşa trebuie să se întâmple!


Mesteacănul

Pe valea cu demoni într-o casă
e un mesteacăn foarte mic,
fericit a crescut,
uneori mă duc să-l ascult,
despuiat de coajă, despuiat de viaţă
şi năpădit de nori.
Buzele lui sug ţărâna
disperat şi singur!


Tărâmurile albe

Am ajuns la cei trei frasini unde clopotul
stă în întuneric
agăţat de o mulţime de ochi.


E mort clopotul meu nu mai poate să bată!

Cum cresc şi descresc sunetele clopotelor din jur,
puterea şi lucirea metalului
căzut în auz.
Pe cine cheamă? Ţărmuri albe, fierbinţi,
creşte încununate şi frunze şi frunze
vă scuz!


Ceilalţi din odăi

în noaptea aceea prin case căzuse
zăpada.
Mă privea o lumină de sus
şi chipul meu lumina sau era negru
cum sunt în unele momente copacii.
Râul era părul unei femei care privea în pământ,
peşti printre crengi şi crustacei
înaintau pe florile rochiei tale,
iar prundul se mişca fără să văd nicio frunză
nicio frunză!
Era multă zăpadă. Zăpadă în vase şi sub pomi,
Zăpadă sub case, pe care nu puteam s-o vedem.
Şi pentru că nu era măcar iarnă
coboram adesea să dormim
în zăpada aceea ca sub un pom oprit!



Poetul Nicolae Ioana ar fi împlinit 70 de ani.

Plecat prea devreme dintre noi NICOLAE IOANA - una dintre vocile speciale ale poeziei româneşti din ultima jumătat de veac - la 17 septembrie 2009 ar fi devenit (abia!) septuagenar. 1)) Importantă - şi plină de semnificaţii pentru poezia unei anumite perioade - ar fi şi o evocare a strădaniilor sale de editor, 2)) cel mai adesea dificile la vrema respectivă.

Nicolae Ioana a absolvit Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti.

A debutat cu poeme în Revista Luceafărul în 1958. Prima carte de versuri, intitulată Templul sub apă avea să apară în 1967 (colecţia Luceafărul a Editurii Pentru Literatură). Au urmat: Moartea lui Socrate (Ed. Tineretului 1969), Monologul Alb (Eminescu, 1972), Cartea de Nisip (Cartea Românească, 1976), Viaţa după o zi (Cartea Românească 1976), Forma Focului (Cartea Românească, 1978), Faţa Zilei (Eminescu, 1979), Tabloul Singuraticului (Seria Hiyerion a Editurii Cartea Românească, postfaţă de Dana Dumitriu), Studiu de Noapte (Eminescu, 1982, Premiul Uniunii Scriitorilor). în paralel cu cărţile de poezie, a scris şi proză: Pavilionul (roman, Cartea Românească, 1981), Pasagerul (nuvele, Ed. Sport Turism, 1984), Strada Occidentului (Cartea Românească, 1986), Vizită la Domiciliu (Eminescu 1989).

O zi liberă (Ed. Vitruviu), Tabloul Singuraticului antologie de poeme (Eminescu 1997) iar în 1999 romanul Goana după Vânt.

A alcătuit două antologii cu traduceeri din poeţii turci contemporani, în colecţiile "Cele mai frumoase poezii" (Albatros 1974) şi Biblioteca pentru toţi (Minerva, 1980).

***

Răsfoind cărţile de poeme ale lui Nicolae Ioana ţi se strecoară în suflet o neliniştitoare interogaţie: mai este oare poezia percepută ca rătăcire în ireal? Sau, dimpotrivă, aşa cum s-a mai spus - şi în diverse chipuri - astăzi ea e judecată după gradul ei de actualitate, o actualitate, fireşte, mereu schimbătoare. 3)) Dintr-o asemenea perspectivă nu vom face abstracţie de faptul că actualitatea, prin tot ceea ce presupune, gravitează în proximitatea nu doar a unor conotaţii, ci şi a unor conţinuturi impure. între primele care ar trebui amintite se profilează violenţa latent-subterană a impersonalelor şi decăzutelor noastre cotidianităţi. Ne va salva oare poezia de bavardaj, de vorbăria vidă care acum e pe cale să spulbere din noi orice urmă de dialog cu Fiinţa?

Iată una dintre interogaţiile care, subsidiar, s-ar părea că agită şi tulbură - în adâncime - atmosfera poemelor lui Nicolae Ioana pentru care singurătatea era o stare existenţială privilegiată, un loc geometric al esenţialelor dezvăluiri. Poetul o mărturisea în diferite moduri pentru că ea era una dintre permanenţele existenţei sale interioare: "Am fost cândva pe strada aceea tăcută/ în timp ce tu nu erai acasă"... "cine să-ţi deschidă uşa/ şi cine să fiarbă cafeaua/ şi cine să vorbească, să vorbească..."

Lumea industrială târzie, copleşitoarea epocă nouă şi încă necunoscută în care trăim (născută odată cu primele explozii atomice? ) 4)) şi timpul ei (... timpul acestei nopţi a lumii, timpul sărac/.../ vârstă a lumii, care îşi pierde temeiul, suspendată în abis) 5)) constituie, fără îndoială, terenul (de bună seamă fertil!) din care îşi extrag puterea de vieţuire şi dramatica lor consistenţă poemele lui Nicolae Ioana: "Nu vreau să fiu eu cel care seamănă îndoială/ dar nu există nici o perspectivă/ un azi continuu prezent/ şi un ieri în care se adună de-a valma faptele noastre/ în rest numai speranţă deşartă/ şi via credinţă în Dumnezeu".

Pe acest palier al meditaţiei şi rostirii poetul (re)deschide zonele rarefiate ale unui lirism în care plutesc ecouri de din marile şi sfintele nume ale unor Bacovia, Rilke ori Trakl: "înainte de lăsarea întunericului.../ înainte ca lucrurile să intre în trecutul lor/ înainte ca mesele să se înduioşeze/ şi feţele albe ale copacilor să cadă la pământ/, înainte ca lichidul din sticle să se întunece/ pe geamuri aprinse de ultima rază a zilei/ când lucrurile se mai aud şi se mai înţeleg între ele/ vin vii să mă pregătească pentru marea noapte".

Pentru Nicolae Ioana poemul a fost o veşnică tensiune mereu inoculată de misterioasele semne şi zvonuri ale umanului: "aud cum plânge/ o femeie la aeroport./ De ce a venit, de ce plânge,/ de ce în aer suflete mari/ înalţă copacii? E târziu, abia se mai aud/ voci de copii întârziaţi în lume...".

Subtile şi vii rezonanţe cu un foarte distinct al rostirilor lirice, în poemele lui Nicolae Ioana subzistă un continuum latent de planuri secunde. Un dincolo în care, la un loc adăpostite, se întâlnesc atât meditaţia asupra rosturilor poeziei, cât şi - învăluit în tenebroasele sonorităţi ale tragicului - indicibilul, de-ne-gânditul fiinţării.

Cu atât mai regretabil este faptul că despre creaţia sa, ca şi despre a altor mari poeţi cu care Dumnezeu ne-a binecuvâhntat pre limba română (Mihail Crama, Gheorghe Pituţ, Grigore Hagiu, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Daniel Turcea, Dan Laurenţiu, Mircea Ciobanu), se vorbeşte astăzi din ce în ce mai puţin... sau deloc.

Dan Anghelescu


NOTE

1) Nicolae Ioana n. 17 septembrie 1939 în comuna Racoviţa (Argeş), d. 30 ianuarie 2000
2) A fost redactor la editurile Tineretului, Albatros şi Eminescu iar după revoluţie director al Editurii Sport-Turism.
3) Martin Heidegger în chip poetic locuieşte omul... în Originea operei de artă, Ed. Humanitas, 1995, p. 200
4) Hannah Arendt, Condiţia Umană, Ed. Ideea Design & Print, Cluj, 2007, pp. 10,11.
5) Martin Heidegger, op. cit. p. 200.