Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
„Poezia mea este o epopee scrisă la persoana întîi“ de Ioan Holban

Despre relaţia şi, de atîtea ori, confruntarea dintre text şi viaţă, carte şi con-figuraţia fiinţei interioare s-au scris tomuri de teoria literaturii, proze şi poeme, mii; e o temă veche şi mereu reluată în (post)modernitatea noastră. Deşi e greu de selectat, una dintre cele mai puternice imagini ale identificării poeziei cu viaţa o regăsim în cel mai recent volum al lui Varujan Vosganian, Cartea poemelor mele nescrise (Editura Cartea Românească, 2015), în chiar primul său poem: „m-am născut odată cu cartea poemelor mele nescrise/ nu eu am ales-o, aşa cum nu am ales/ limba în care m-am născut,/ puteam să mă nasc într-o limbă moartă,/ cartea poemelor nescrise ar fi fost săpată în stîncă/ şi umbrele echinocţiilor ar fi scris epopei,/ eu, însă, m-am născut într-un aluat cald,/ am primit cartea poemelor nescrise ca pe a opta taină,/ o cîntare a treptelor, ar zice psalmistul,/ nu poţi sări nicio treaptă,/ nu poţi lăsa nicio pagină necitită./ cel mai înţesat de amintiri a fost începutul/ şi primul zeu căruia m-am închinat a fost zeul uitării,/ a trecut multă vreme de-atunci/ şi-atîtea naşteri întîmplă- toare/ au fost alese de cărţi care s-au aşezat singure-n raft./ În biblioteca poemelor nescrise/ Novalis e mai cunoscut decît Goethe,/ Rimbaud a scris neîndoielnic mai mult decît bătrînul Hugo,/ iar Eminescu a fost mai genial/ decît Eminescu,/ lucrurile care nu s-au putut împlini/ şi poemele rămase nescrise -/ iată cea mai frumoasă şi mai adevărată istorie a lumii./ cît despre mine, ce-aş putea spune,/ ar trebui să mă-nalţ/ peste umărul celui care citeşte,/ să mă furişez prin spatele lui,/ mi-e teamă că nu se poate, căci umărul acela/ este încă o dată al meu,/ şi tot ce pot spune despre cartea poemelor mele nescrise/ este că tocmai în clipa în care scriu acest vers/ s-a subţiat cu o pagină nouă” (Cartea poemelor mele nescrise): fiecare vers scris subţiază, fatal, cartea şi tot astfel fiecare zi trecută/ trăită scade suma ce va fi fost dată. E o imagine, s-o recunoaştem, foarte dură pentru că, iată, dacă cea mai frumoasă şi mai adevărată istorie a lumii este aceea netrăită încă, din viitor, din trecutul îndepărtat sau apropiat, cea mai frumoasă şi mai adevărată carte e aceea nescrisă; şi ce autor, de la dobîndirea conştiinţei sale auctoriale la noi, în secolul XIX, cum spune Leon Volovici, va fi acceptînd o asemenea idee de care se sparie gîndul?

Mai mult încă, Varujan Vosganian calculează cum poate trăi mai puţin decît va fi trăit („mă gîndesc uneori cum ar fi fost/ dacă aş fi trăit mai puţin decît mine/ un gînd imposibil: să înţeleg lumea/ situîndu-mă în afara ei”, se spune în Beniamin) şi cum sîngele poate curge mai mult decît poate să-l trăiască („Neînduplecat este numai sîngele/ care curge mai mult decît pot să-l trăiesc”, scrie poetul în Scara lui Iacob), iar ceea ce lipseşte sau, poate, prisoseşte e chiar cartea poemelor nescrise; e mereu un schimb, fixat într-un poem antologic, La naşterea mea, între textul naşterii cuiva şi cel al morţii altcuiva. Varujan Vosganian socoteşte; începe cu rodia care „are trei sute şaizeci şi cinci de seminţe,/ cîte una pentru setea fiecărei zile-n deşert”, apoi, se întreabă „Ce anume am luat de la viaţă/ şi n-o să mai dau înapoi?” şi cît timp a rămas „pînă ne scufundăm”, pentru ca, în Un altfel de colind, să caute o aritmetică a sîngelui: „nu există o aritmetică a sîngelui/ şi totuşi/ dacă înmulţim cei două mii de ani/ In hoc signo vinces/ cu cele şapte taine/ aflăm pe sfinţii cei paisprezece mii de prunci/ ucişi de Irod/ ultimul cor antic şi tot de atunci/ tragediile se povestesc la persoana întîi./ venim cu toţii de-acolo/ deşi nu mai ştiu cine sunt cum arăta cerul/ în preajma naşterii mele/ cum îl împărţeau luna cea albă şi luna cea neagră/ şi care dintre cei paisprezece mii de prunci/ s-a botezat la naşterea mea cu numele meu/ nu există o aritmetică a sîngelui/ şi totuşi/ altfel de magi socotesc, scrijelind pe oţeluri:/ «am terminat de împărţit rănile vechi,/ suntem pe cale să încheiem o antichitate nouă/ avem, de aceea, nevoie de victime noi/ pe care în tihnă şi cu veselie/ să le sărbătorim...»”. Ghemuit, cum spune, pe marginea veacului şi fascinat mai mult de drum decît de capătul lui, poetul face orice să mai rămînă ceva, măcar ceva netrăit şi nescris; îi cere, iată, mamei să-l ascundă de la naşterea sa, să spună magilor că încă nu s-a născut, ca pentru a păstra, deoparte, cu suma intactă a virtualităţilor lor, viaţa încă netrăită şi cartea încă nescrisă, caietul de versuri, cum îl numeşte în Calendarul şi Dreptul la propriul mormînt, unde se cuprind viaţa şi moartea; în acest fel, în această „socoteală”, ca în registrul bunicului negustor de coloniale, rămîne mereu, cu cerneală albastră, cîte ceva de trăit, chiar dacă poezia se scrie cu faţa la zid, iar esenţa ei se află în spaţiul cît lama cuţitului dintre fiinţa interioară şi peretele din faţă: „Cu faţa la perete, recit/ din poeziile mele./ Peretele are o răbdare de zid chinezesc./ Eu am o răbdare de beduin./ Uneori versurile se unduiesc ca mersul cămilei,/ alteori răbufnesc./ Altfel spus, zidurile sunt toate la fel,/ contează doar ceea ce vezi dincolo de ele./ Mi-a trebuit atîta timp să-nţeleg/ că poeziile nu sunt pentru ceilalţi,/ oamenii nu au răbdare s-asculte./ Ele sunt scrise mai ales pentru ziduri./ În spaţiul dintre mine şi zid/ stă naşterea Poeziei” (Graffiti şi naşterea poeziei).

În cartea de proze Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri, Varujan Vosganian plasa „sarcina” simbolică în nume din Cartea Cărţilor; asta face, uneori, şi în Cartea poemelor mele nescrise, unde „trimite” la Beniamin, cel mai iubit dintre cei doisprezece fii ai lui Iacob şi ai Rachelei – „fiul durerii”, i-a spus mama sa, „fiul dreptei”, al norocului şi al fericirii (Veniamin), i-a spus tatăl –, la scara lui Iacob, deşi în poemul cu acest titlu nu se vorbeşte despre scara pe care urcă şi coboară îngerii, la Iosif şi Nicodim, ucenicul ascuns, printre farisei, al Mîntuitorului, la Ecleziast, la Vinerea Mare, ca pentru un prohod, adesea, al limbilor moarte şi la Sfîntul Sebastian, mucenicul anului 288. Deşi nu scrie ceea ce se cheamă o poezie a sentimentului religios, Varujan Vosganian e profund în relaţia cu Dumnezeu atunci cînd, de exemplu, visul său se întîlneşte, pe drumul Damascului, cu visul lui Iisus sau cînd şterge la vecernie „cîte un strop din lepădările mele”; poezia lui Varujan Vosganian, în această dimensiune a sa, nu e una de amvon, ci a comuniunii în gînd, în vis, cu El: „Mă visez ţopăind,/ înveşmântat şi împopoţonat ca dracul gol./ Tobele se-ntind, gata să crape, în aer şi foc/ se zvîrcolesc şerpi, atîrnă ca nişte ştreanguri de cer./ Nimic nu mai seamănă cu nimic, doar urma mea stîngă/ e la fel ca urma mea dreaptă, despicată în două./ Un bun prilej, s-ar spune, să asculţi Evanghelia./ Acolo nimeni nu suflă o vorbă despre visele lui Iisus./ Poate că a visat şi el, ca şi alţi oameni, ca noi,/ şi-a visat, de pildă, părinţii,/ dar asta ar fi stânjenit peste poate dogmele/ marilor teologi./ Poate că a visat lucruri altminteri imposibile, precum/ teoria cîmpurilor unificate./ Sau poate că nu a visat, ci şi-a trăit/ visul aievea./ De două mii de ani căutăm, printre firimituri/ ori printre cutele pernei, o fărîmă măcar/ din visele Lui./ În tot acest timp mă visez ţopăind,/ plutind, alergînd, niciodată murind,/ ba chiar uneori mă visez că visez,/ şi visul meu se întîlneşte pe drumul Damascului/ cu visul lui Iisus” (Visul).

Varujan Vosganian scrie, în poezie, ca şi în proză, despre sinele său: despre el oferă alte „detalii”, cum sînt cele din „subsolurile din strada Eforie ale Securităţii”, cu anchetele de acolo, în poeme precum Autodenunţ şi Detaliu, care fixează, o dată mai mult, experienţa din volumul Iisus cu o mie de braţe, ca şi „povestea” generaţiei interzise, în lanţuri, într-un convoi unde nu se poate alerga, strigîndu-şi entuziasmul cu care îşi pierde speranţa, apoi, Magul frunzelor „sărind ca o lăcustă-nainte” din Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri, figuri, fantasme, umbre, simboluri ale orizontului mito-poetic armean (rodia, caisul) din Cartea şoaptelor – bunica Arşaluis, bunicul Setrak Melichian şi brazdele sale cu usturoi, poporul armean pe drumul pătimirii dar şi al mîntuirii sale, cu străbunicii rătăcind prin deşert spre Deir-er-Zor, Arşag, clopotarul bisericii armeneşti, bunicul Garabet şi pomii din curtea copilăriei din mahalaua Tăbăcarilor din Focşani, registrul cu socoteli zilnice al bunicului negustor de coloniale, Mitică, tăietorul de lemne, care va fi supravieţuit blocadei de la Stalingrad (Tăietorul de lemne, Elegie pentru dinţii mei, Negustorul de coloniale şi conservarea energiei, Calendarul, Bunicul meu, grădinarul, Arşag, clopotarul, Grădina Edenului, Balada ultimului soldat): în această perspectivă, Cartea poemelor mele nescrise este o carte a umbrelor şi, în aceeaşi măsură, o carte a morţilor, pregătind venirea celor vii despre care va fi vorba, desigur, în cartea încă nescrisă: „În casa noastră e întuneric,/ de parcă murisem de mult, seminţie după seminţie,/ şi mă adăugam în tăcere strămoşilor mei./ Sau poate că nu am murit, ci doar am uitat.../ Era o răspîntie, într-o dimineaţă ploioasă de mai,/ urmele păreau prea mari, îmi amintesc,/ şi pasul lor prea apăsat pentru mersul meu de copil./ Dar nu mai ştiu ale cui erau/ şi dacă au ajuns vreodată./ În casa noastră lucrurile sunt mai uşoare ca aerul./ Poate că nu am murit, sunt doar mai mirat decît de-obicei./ În locul nostru au rămas numele noastre,/ sclipesc ca firele de păianjen, ca borangicul,/ şerpuiesc prin brocarturi./ Nu am fost la război, morţii mei par cu atît mai inexplicabili,/ serioşi şi de neocolit./ E destul loc, încăpem, cu umerii strînşi, colţuroşi,/ prin paturi, pe socluri, prin sertare, aşa subţiaţi/ încît pentru trupul fiecăruia dintre noi/ e de ajuns un cuvînt să-l cuprindă./ În casa noastră e frig, cenuşa din vatră/ nu scînteiază, ca ninsă dintr-un cer negru./ Nu avem pături să ne acopere, nici memorie, nici recunoştinţă./ Ne învelim unul în celălalt” (În casa noastră).

Gîndită ca un monolog în faţa umbrei, a făpturii „fără tălpi”, cartea lui Varujan Vosganian este un joc de-a viaţa/moartea, afirmînd dreptul la umbră, la un cîntec ruginiu de dragoste, la ispăşirea păcatelor, dreptul la propriul mormînt, printre drepturile fundamentale ale omului, necuprinse în documentele ştiute, dar figurînd, între „neputinţele din ziua de Vineri”, printre „visele Lui”. E profundă şi tulburătoare această carte de poezie a unui scriitor de pe primul raft al bibliotecii literaturii noastre de azi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara