Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Poezia lui Franz Hodjak într-o nouă antologie de Ion Pop

După mai bine de două decenii de la plecarea din ţară, sibianul Franz Hodjak s-a întors, în sfârşit, dar numai pentru câteva zile, în Transilvania natală, la un festival de carte clujean, întâmpinat cu mari emoţii de prieteni de altădată, – dar şi în chip de nume aşezat pe-o substanţială antologie poetică.

Reeditarea acum vreo doi ani a unei alte selecţii-reper, tipărită mai întâi în 1982, sub titlul Vânt potrivit până la tare, cu o prefaţă de Peter Motzan şi în tălmăcirea lui Ioan Muşlea, îl asocia „tinerilor poeţi germani din România”, adică unui grup de talente solidare în afirmarea unui spirit profund înnoitor nu doar pentru o lirică ce trebuia scoasă din inerţiile tradiţionale provinciale ale saşilor şi şvabilor de la noi, ci pentru întreaga poezie care începea să fie scrisă atunci în România, urmând să fie curând situată sub emblema „generaţiei ’80”. Era o grupare ce-şi descoperise în limbajul poetic demetaforizat vizând concretul palpabil, cu apăsate accente reflexive, al unui Bertolt Brecht, un model fertil, preluat, nu fără paradox, ca instrument posibil de a înfrunta, dinspre stânga spectrului politic, marxist, ceea ce s-a numit „socialismul real”, neidealizat, grav alterat ca fost ideal ce avusese vreme să fie falsificat până la a deveni odios. O altă antologie, Poeţii revistei „Echinox” (2013), ce selecta versuri din paginile de limbă germană ale publicaţiei clujene, înregistra, firesc, şi numele lui Franz Hodjak, unul dintre „echinoxiştii” cei mai activi şi mai valoroşi, prezent încă din primul număr şi revenind apoi adesea cu poeme în germană ori traduse în română sau maghiară. Un volum personal reprezentativ, Ţigări umede şi dor de călătorie , apăruse în 1980, la „Dacia” clujeană.

Culegerea bilingvă Land ohne Beweis / Ţară fără dovezi, ieşită recent la Editura Şcoala Ardeleană, în traducerea lui Cosmin Dragoste, reuneşte în jur de o sută de poezii alese din cărţi publicate deopotrivă în România şi în Germania. Tălmăcitorul ne comunică, după o foarte scurtă introducere, titlurile lor, dar din păcate nu se precizează la fiecare text volumul din care a fost extras, încât urmărirea unei anumite evoluţii şi proporţia dintre versurile scrise în ţară şi, respectiv, în Germania, e dificil de realizat. Până la urmă, absenţa acestor repere nu apare totuşi atât de gravă, de vreme ce la capătul lecturii se impune impresia de profundă coerenţă a perspectivei lirice, a universului imaginar, a structurilor discursive. E o impresie pe care o aveam şi la lectura poemelor apărute la noi, ce ilustrau o personalitate puternic individualizată şi un nivel valoric constant ridicat, fără mari schimbări de la o carte la alta. Între poezii ca Vama veche, ce deschide antologia, datând de pe vremea primului „Echinox”, şi ultimele din sumar diferenţa de atmosferă nu e prea mare. Franz Hodjak are temele lui, rămâne poetul notaţiei de date aparent anodine ale realităţii imediate, din care se recompune mozaical un cadru generator de atmosferă: una stagnantă, cenuşie, cu obiecte parcă abandonate în singurătatea lor, printre care se mişcă, mai degrabă în virtutea unor automatisme sau inerţii, siluete umane ce se predau cumva vlăguite ritmului slăbit al vieţii de fiecare zi. E aerul apăsător respirat de o lume ce trăieşte prin delegaţie, precum cea a epocii comuniste, în care „zilele trec fără certitudini, fără îndoieli” „toţi se lămuresc / în toate ziarele / despre ei înşişi. / soarele se întoarce punctual, în fiecare dimineaţă, pe post de soare / paza de coastă este într-adevăr pază de coastă / surprizele sunt aceleaşi. / iar ceea ce nu s-a întâmplat nu conteneşte / să nu se întâmple”. Cum se poate uşor vedea, discursul îşi subminează permanent mesajul, evoluând în tonalitate subtextual-ironică, – printre înregistrări aparent neutre de fapte şi obiecte se insinuează mereu aluzii şi accente critice abia mascate. Jocul acesta de ambiguităţi va rămâne o constantă a poeziei sale. Deocamdată se lucrează în registrul dezolării şi al decepţiei, precum în poemele învecinate, Delta Dunării. Mila 23 – „viaţa se-nveleşte în ascunzişuri / ca o sinucidere perfectă / încă mai sunt la putere / legea şnapsului / dumnezeu / şi iubirea solidă / nimeni nu dă buzna să-ţi şoptească la ureche / nimeni nu-ţi vrea binele / gândul acesta te face / uşor şi fericit / nimic nu pătrunde în acest pustiu verde / în afară de două trei ziare săptămânal / care umplu toate fisurile /şi altele pe deasupra.” Observaţii de un realism ce putea deranja serios cenzura au trecut totuşi neînregistrate, poate tocmai din pricina regimului ambiguu în care îşi compune poetul textele, amestecând pozitivul cu negativul, relativizându-şi autoironic, din loc în loc, propriile notaţii, ori bazându-se pe faptul că spaţiul de lectură al acestor versuri germane era totuşi destul de limitat. Un Portret robot al omului ce trăieşte în acest mediu inerţial şi conformist de care profită din plin e conturat în poezia cu acest titlu; o Conferinţă despre flori, care ar putea părea la prima vedere o ars poetica de sorginte pessoană, propunând o poezie a lucrului concret ce nu mai are nevoie de medieri metaforice, se încarcă treptat de aluzii politice, disimulând sub masca indiferenţei şi conformismului o stare de revoltă mocnită, tradusă antifrastic: „se poate întâmpla oricând. ce? / din partea mea, cresc flori. florile / sunt flori / pe de altă parte, asta sunt şi mâine. / nicicând mirosul, fie el delicat, înţepător / sau aspru, nu e o aluzie, în niciun caz / una nedorită. tocmai de aceea florile miros atât / de plăcut. // dacă nu au suficientă lumină, mor, / aproape pios, aş putea zice. sau / a văzut cineva vreo floare revoltându-se / ca viziune asupra lumii / culoarea lor nu e obligatorie.” Nu lipseşte, cum se poate vedea, propoziţia cioraniană, preluată de Ana Blandiana, cu trimitere „poporul vegetal”, dar la Hodjak ea apare învăluită, în amintitul joc al ambiguităţilor de sens, într-o ţesătură discursivă de formulă parabolică. Versurile cu acest caracter sunt numeroase (vezi, între altele, Poezie cu gândac, din imediata apropiere), dar adesea e suficientă o singură frază de aspect amar-sapienţial pentru a deturna poemul întreg de la mesajul inofensiv afişat iniţial: „La târgul de vechituri / sunt emigranţi la ofertă / cel mai nou film are succes / şi vinul se tescuieşte din nebuni. / Să te holbezi la libertate / până ce o vezi din spate.” (Alandala). Sau: „Gâdilăm prilejurile până / când râd. /.../ Botezăm / noaptea Klingsor. Totu-i / atât de mişto ca şi când am fi ronţăit /dintr-o ciupercă otrăvitoare. Strângem la mese / dovezile că încă / mai existăm. / Astfel înlăturăm / claritatea.”

Despre absenţa „dovezilor” existenţiale autentice, a unui spaţiu de viaţă precis delimitat şi sigur, vorbeşte chiar titlul antologiei, care e şi al unei poezii. Şi aici textul e construit din notaţii voit disparate, dar care-şi găsesc numitorul comun în starea de singurătate insinuată, de necomunicare cu natura frustă care-şi urmează cursul, întărită de propoziţii cu aer paradoxal: „O sticlă de cola conţine / atâta singurătate, / numai un pictor poate / înţelege. Caprele fac / tumbe ca şi cum ar mai exista / ceva care să merite să fie / adevărat, dar care nu are / nume. Întotdeauna am fost ceea ce / nu devenim în veci. Cel mai trist lucru care / există este să dai ortul popii din cauza / propriei sănătăţi, / indiferent care.” Într-o asemenea stare de spirit, datele cele mai vii ale realului devin, ele, incerte, printr-o răsturnare a perspectivei ce intră însă în logicanelogică în care se trăieşte într-un astfel de univers stagnant: „Dacă / mă uit atent circa patru minute / pe acoperiş, atunci / indefinibilul e atât de aproape, / încât îl poţi atinge. Asta îţi dă curaj să nu adresezi / nimănui / niciun mesaj.” Încă o dată, poemul devine spaţiu de tensiuni şi contraziceri expresive tocmai prin dinamica răsturnărilor permanente de semnificaţii ale mesajului. „Dovezile” trăirii plenare sunt contrazise chiar în punctul şi momentul în care par mai convingătoare. Metonimia lucrează în locul metaforei, admisă doar când şi când, asamblarea mozaicală de corelative obiective transmiţând în cele din urmă tocmai inconfortul în care se află subiectul poetic, de nu chiar imposibilitatea de a-şi comunica direct gândul adevărat.

În asemenea condiţii, starea lirică definitorie rămâne mereu în încordare, fiindcă mesajul nu-şi găseşte mai niciodată calea de exprimare liberă, recursul la dublul limbaj atât de răspândit sub dictatură, e mereu prezent. „Peste tot e o regiune de frontieră. Altfel de unde vine singurătatea asta” – se scrie într-un loc –, şi această constatare nu priveşte doar condiţia emigrantului care e poetul, cu ecou tulburător în multe dintre versurile antologiei, ci statutul însuşi al omului de azi asediat de incertitudini, relativisme, surogate ale viului. Unicul spaţiu vital e, în ultimă instanţă, al retragerii în sine, – „încerc să-mi fac aer din aerul / care nu există”, trăind „în mijlocul omisiunilor”, printre „mici / tăcute / zilnice învoieli”, cu soluţii precare, provizorii, propuse de capacitatea încă neepuizată de uimire în faţa lumii, fie ea şi imperfectă şi neospitalieră. Să nu uităm să ne minunăm, sună un titlu semnificativ, „didactic”, de poezie, şi acest apel reapare din loc în loc ca un memento necesar supravieţuirii. Un Discurs funerar mai evocă cu o tristă ironie epoca de adeziuni poetice brechtiene: „Brecht mărşăluia în frunte cu ţigara fumegândă / iar ceea ce se făcea ori nu se făcea avea un scop precis / nimic nu trezea impresia familiară / că nu s-ar putea schimba nimic / ciocneam paharele lucizi şi angajaţi / poştaşul aducea lumea-n capete / discuţiile se tot lungeau // dar de fiecare dată când aveam impresia că putem / atinge viitorul / braţul era prea scurt /.../ telefonul doctorului Marx suna mereu ocupat”... În versuri datate mai recent, urmele acestor realităţi şi contexte socio-culturale revin, în poezii dedicate unor prieteni de tinereţe evocând Sibiul, Clujul, alte locuri lăsate în urmă, nu fără pigmenţi ironici, dar şi cu accente elegiace. Instalarea în noul peisaj germanic nu-l vindecă pe poet de vechile aprehensiuni, sub ochiul său de observator lucid şi fără mari iluzii reapar, în fond, singurătăţi şi decepţii care fuseseră, în ciuda schimbărilor de mediu social şi intelectual, şi cele din locurile natale. Întors în Clujul tinereţii sale, nota în 2009 că „Veşnicia nu se mai / naşte la sat, / ea a plecat / doar cu strictul necesar pentru totdeauna”, încheind că numai „lăcrimioarele miros şi înfloresc iarăşi / ca ceea ce sunt, nu ca microfoane”, fără să uite că „cu prostituatele se câştigă / mai bine decât cu icoanele”... În gara din Frankfurt, se simte singur şi vizitat de nostalgii când ascultă cântecul unor călători străini, în alt loc „din limbă adie ceva trist”, – „limba maternă este, oricum, / cel mai secundar lucru din lume” într-o nouă epocă a invaziilor; ori înregistrează senzaţia că „tot mereu / suntem arestaţi doar temporar / şi asta o viaţă întreagă”...

În poeme mai vechi ori mai noi, Franz Hodjak se confesează cu aceeaşi mare economie de cuvinte, găseşte noţiunile cele mai expresive pentru a sugera precarităţi, vulnerabilităţi ale fiinţei, cu ecou în ambianţe, obiecte, oameni. Îşi conduce frecvent poezia spre formula aforistic-sapienţială, apărându-se ironic de agresiunile zilei, dar păstrează mereu ceva din freamătul elegiac, din emoţia unui liric ce-şi supraveghează afectele, conştient de propriile slăbiciuni într-o lume pe care o simte atacată ea însăşi în fundamentele ei. Căutând, însă, mereu prilejuri de uimire nouă, care-i mai dau curajul de a fi. Cu „dovezile” sale greu de identificat altfel decât ca trăiri aproximate în cuvinte împinse spre periferiile existenţei, dar care rămân aproape de câte un lucru, căruia – cum sună un vers – „numai umirea ta / îi poate da sens”, antologia certifică încă o dată autenticitatea unei poezii pe care o simţim apropiată, dincoace sau dincolo de frontierele geografice. Ea ar trebui să atragă mai des atenţia şi asupra poetului care are deja o operă importantă, foarte apreciată în Germania, unde e publicat şi ca prozator valoros, de edituri dintre cele mai prestigioase. Sunt de aşteptat, aşadar, şi alte traduceri, din scrisul său şi al altor autori valoroşi de limbă germană a căror primă patrie a fost România.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara