Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Poezia ergonomică de Alex Goldiş

Bogdan Coşa, O formă de adăpost primară, Bucureşti, Cartea românească, 2013, 96 p.

Drept o surpriză ar putea trece reconversia lui Bogdan Coşa la poezie, dacă ţinem cont de faptul că volumul de debut, Poker, a înregistrat un real succes de public şi că, în general, critica a vorbit despre apariţia unui prozator de perspectivă.
Cei familiarizaţi, însă, cu site-ul „Club literar”, una dintre cele mai interesante platforme de creaţie a literaturii tinere, aşteptau, în schimb, gruparea în volum a poemelor postate şi discutate acolo. De aici şi entuziasmul cu care a fost întâmpinată O formă de adăpost primară, însoţită pe ultima copertă de nu mai puţin de patru opinii, care de care mai incandescente, de la experimentaţii Vasile Leac şi Vlad Moldovan până la nou-veniţii Andrei Dósa şi Alex Văsieş. Bogdan Coşa le răspunde, în schimb, în cuprinsul volumului, prin câte o dedicaţie sau pastişă, într-un frumos gest de reciprocitate inter-generaţionistă.
Spre surpriza cititorului, însă, punerea în mişcare a acestui featuring poetic nu asigură garanţia calitativă a volumului. Căci, deşi poetul n-o dă în bară flagrant, aproape nimic nu se reţine din O formă de adăpost primară. Bogdan Coşa scrie curat, evitând derapajele stilistice, dar fără imaginaţie şi lipsit de nerv. O susceptibilitate – mai generală, la poeţii cei mai recenţi – faţă de orice formă de patetism, sentimentalism sau metafizic stă trează, ca Big Brother, de-a lungul întregului volum, paralizând din faşă orice urmă de efuziune. Poemele se chircesc într-o expresivitate neutră, rece şi cerebrală, amorţită la tot pasul de sentinţe şi definiţii aşa-zis tehnice (în fond, banale): „categoria este facilul prin definiţie”, „normalul preferă durerea speranţei”, „fără nuanţe/ totul este real/ iar drumurile/ sunt de la sine/ o decizie”. Un poem e construit într-o evoluţie silogistică aproape fără cusur, cu toate verigile raţionamentului la vedere, căci amintirea e înţelegere, iar înţelegerea, adeziune la convenţie. De unde şi concluzia că „faţă de tine nu mai eşti acelaşi/ mai apoi faţă de celălalt”: „1. îmi amintesc primele sunete/ pe care legătura cu ziua mi le aduce/ a-ţi aminti înseamnă/ a înţelege în primă fază –// involuntar a defini/ spre a conceptualiza/ pentru celălalt a-ţi aminti/ înseamnă a proiecta pe peretele din faţă chipuri/ zgomot şi semne/ a deveni altul// 2. înţelegerea nu poate fi decât/ o adeziune la convenţie// (a înţelege nu viciază/ nu poate fi subversiv)/ ceva exterior nouă/ dincolo de înţelegere/ imprimă o nouă forţă necunoscută/ când înţelegerea/ se rezumă/ exclusiv/ la o amintire:/ faţă de tine nu mai eşti acelaşi/ mai apoi faţă de celălalt” („0212: alb”).
E drept că, inteligent, autorul încearcă să-şi confecţioneze o poetică, de nu o miză existenţială, din această formulă anorexică. Există câteva poeme care sugerează că economia de gesturi sau de emoţii e programatică şi că Bogdan Coşa ar propune chiar un soi ciudat de asceză minimalistă: „nu mesianic/ nu electro/ nu nano/ nu logic/ nu fundamental/ refuză/ categoria este facilul prin definiţie/ bio fii deasupra încrederii/mergi pe stradă ca un avion/ nu te speria/ filtrează instinctele şi hrăneşte-le adecvat/ statistic eşti proiectat să rezişti”. Tipul uman al acestui imaginar nu poate fi decât un eu ergonomic, pregătit să-şi raţionalizeze cele mai neînsemnate manifestări.
Fără contur e, din păcate, scriitura lui Bogdan Coşa şi atunci când renunţă la propedeutica dezangajării în favoarea notaţiilor realiste. Teama de orice tip de discursivitate, fie ea sentimentalconfesivă sau social-ideologică, face ca majoritatea poemelor să pară nişte schiţe, despre care în cel mai bun caz se poate spune că sunt pasabile: „întins pe saltea/ mă uit/ în tavan// acolo/ am tras şase x-uri// tu vii/ te aşezi/ peste mine// scoţi arma/ dai capul/ pe spate”. Multe dintre aceste micronaraţiuni realiste nu sună rău doar pentru că poetul, şcolit cum se cuvine într-ale elipsei, le-a îndepărtat elementele de legătură. Când nu face asta, Coşa încearcă să descopere unghiuri noi ale realităţii; practică, adică, conştiincios, gimnastica privirii, apelând la variaţii de zoom şi schimbând mereu perspectiva. Din lipsă de imaginaţie şi de subiecte, poetul se uită la bec printr-un pahar („pavor nocturn”), „acoperă soarele cu o prună” („sfârşit de localitate”) sau se cercetează panoramic: „all-view/ wide/ capul mi-e ridicat uşor/ gura bea din pahar/ şi umple pieptul dezvelit:/ apa se prelinge/ peste canaturi/ sângele din pungă/ face peliculă” („rh-”). Ceea ce rezultă de aici e un minimalism de laborator, manierist şi artificial, al cărui singur pariu pare acela de a spune cât mai puţin.
Nici tehnicizarea limbajului, nici alergia la efuziunea lirică („răceala”) nu sunt defecte în sine, chiar şi numai pentru că „Ochi roşii polaroid” al lui Gabi Eftimie sau „umilirea animalelor” lui val chimic au demonstrat, în ultimii ani, că se poate scrie bine-merci şi în absenţa acestor ingrediente. Câtă ingeniozitate punea val chimic în sugestia acelei apocalipse a sentimentelor şi în figurarea depresiei la persoana a III-a maşinismului! Ceea ce deconcertează la Bogdan Coşa e, în schimb, din orice parte ai lua-o, sterilitatea imaginarului: „au trecut două luni de când/ am încetat să vă mai răspund/ patru/ de când nu v-am văzut// la tine/ să zic/ a trecut ceva timp// şi mă gândesc tot mai rar” („înapoi văd f abstract”). Cu toate exerciţiile de încălzire în prealabil – menite să argumenteze, ştiu eu?, nevoia de actualizare prin înlăturarea expresionismelor în favoarea unor tehnici hi-fi de autentificare a realităţii –, o astfel de scriitură tot banală rămâne. De unde se vede că, atunci când îţi propui să exprimi cât mai puţin, ai şanse mari ca dorinţa chiar să ţi se îndeplinească. 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara