Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

focus: artistul sonor:
Poezia de azi de Daniel Cristea-Enache

Articolul lui Mircea Mihăieș din nr. 49 al României literare, Artistul sonor, este din categoria acelora care pot (fie că și-au propus, fie că nu) să genereze o dezbatere critică. Întrucât subiectul poeziei de azi mă preocupă, mă „înscriu la cuvânt”, cu o intervenție care însă nu ține să expună o listă canonică de autori din genul liric, ci condițiile mai generale în care se scriu și se citesc astăzi versuri. Lista canonică presupune o opțiune critică deja făcută și (dacă este o listă personală) un punct de vedere propriu ce poate să difere de al altor comentatori. Câți critici, atâtea liste; fiecare „dă samă” despre a sa. În schimb, descrierea câmpului cultural din perspectiva scrierii și receptării poeziei, în anul de grație 2017, poate fi utilă (odată ce elementele obiective și condițiile generale de care spuneam vor fi expuse) celor care văd în poezie o artă gratuită și pură, plutind pe deasupra realității înconjurătoare precum Duhul Sfânt peste ape.
Prima observație care se cuvine făcută este că poezia are gratuitate artistică – în măsura în care este poezie veritabilă –, dar aceasta nu exclude componenta socială. Și Ion Barbu, și Geo Bogza scriau în epoca interbelică o poezie remarcabilă, numai că a celui dintâi era pură în sensul eliberării de anecdotic, pe când a celui de-al doilea era profund ancorată în social și sconta, avangardist, pe epatarea burghezului. Criteriile cu care analizăm și evaluăm versurile lui Barbu nu sunt potrivite versurilor lui Bogza. Mizele lor diferă. Gândirea producătoare urmează alte logici simbolice. Prin urmare, e mai cuminte să vorbim nu despre Poezie, în general, ci despre tipuri diferite de poezie, despre poetici și despre autorii capabili să le ilustreze la un nivel de vârf. Sunt în continuare opinii contradictorii despre Cenaclul „Flacăra” al lui Adrian Păunescu, la care eu, unul, n-am participat niciodată (eram și prea mic). Oricât de mult l-am simpatiza sau l-amantipatiza pe Păunescu, un lucru e cert: „cenaclul” acela al său a fost un fenomen socio-cultural, în contextul ceaușismului, nu și ulterior Revoluției din 1989. Am impresia că atunci când deplângem slaba audiență a poeziei de azi, când numărăm cu tristețe cei 7-8 participanți la o lansare a unui volum de versuri (unul dintre ei fiind editorul, iar altul, autorul însuși), noi avem încă pe retină stadionul plin ochi de la Cenaclul „Flacăra”. În mod similar, când ne luăm în două sacoșe întreg tirajul ultimei noastre plachete (cam 400 de exemplare înseamnă un tiraj bunicel, astăzi), noi suspinăm după tirajele amețitoare nu numai ale lui Păunescu, dar și ale lui Sorescu, Stănescu, Blandiana, Dinescu din anii 1970-1980.
Dacă poezia putea constitui ori determina un fenomen social în acei ani, iar astăzi nu mai poate, aceasta se explică nu printr-o „decădere” a liricii contemporane, ci prin transformarea profundă a societății care, eliberată de tiparul totalitar, și-a refăcut pluralitatea firească de mesaje și de funcții. Poezia nu mai trebuie în prezent să fie anti-, subversivă, aluzivă și nici măcar socială (dacă poetul nu are apetență, cum nu avea Barbu, pentru această sferă). Poetul poate să scrie versuri onirice ori abstracte și apoi să meargă seara în fața Guvernului, ca orișicare cetățean, pentru a protesta, cu o pancartă, împotriva ultimei ordonanțe. Poetul cu conștiință socială și morală nu mai este obligat să facă în poezie, ci în viață, proba acestora.
Contextul s-a schimbat. Că e o poezie nemaipomenită, că e una lamentabilă, că e abstractă sau plină de concretețe, că e impersonală sau biografică, poezia are aceleași limite – obiective – în lumea de astăzi. Nu e vina autorilor care își citesc textele la festivaluri și cenacluri, prin cafenele și baruri, vorba lui Mircea Mihăieș, că publicul nu este unul consistent. Uneori, da, este, dar aceasta ca o excepție de la regulă. Trebuie să ne obișnuim însă cu regula și să o explicăm. Lipsa de audiență a poeziei de azi se explică nu prin nonvaloarea poeziei, ci prin înlocuirea unei dictaturi în care vocea poetului putea avea inflexiuni antitotalitare cu o democrație în care vocea poetului se face auzită printre cele ale admiratorilor săi dintrun bar. Nu e nimic rușinos și nelalocul lui în a doua scenă, în care se întâmplă chiar ce trebuie să se întâmple: niște pasionați de poezie ascultă un poet într-un bar sau oriunde altundeva. Rușinos este – era – „modelul” celălalt. Penibil era să nu poți asculta și recita poezie decât cu voie de la Partid și supravegheat de Securitate.
„Nimic din ce vedem astăzi pe la festivaluri, cenacluri, nimic din ceea ce e «livrat» prin cafenele, librării ori baruri drept poezie nu excelează prin noutate”, scrie rezolut Mircea Mihăieș în articolul (memorabil) de la care am pornit. Chiar așa să fie? Chiar nimic? Îmi vine greu să cred că bine cunoscutul critic a luat la rând toate cafenelele, librăriile, barurile și cenaclurile pentru a putea formula un diagnostic asupra tuturor manifestărilor. Dar să admitem că este un efect retoric și că e vorba aici nu de o situație generală, ci de o tendință. Chiar și așa, verdictul poate fi amendat. Căci dacă nimic nu excelează prin noutate, în poezia de azi, mai cu seamă în cea tânără (Mihăieș se referă la autorii între 25 și 40 de ani), rezultă că tinerii reiterează ori reciclează formule ale poeților consacrați de ieri. Ca și Dan C. Mihăilescu, în alte rânduri, Mircea Mihăieș are a se hotărî prin ce anume este poezia tânără de azi o pseudopoezie. Este poezia de astăzi o poezie fake prin aceea că e „mizerabilistă”, șocantă, cu „impertinență lingvistică”, o „paraliteratură scrisă de chivuțe”? Sau ea este o pseudo-poezie fiindcă nu excelează prin noutate și copiază poezia consacraților de ieri? În mod logic, cele două sentințe nu merg împreună. Căci nu poți să fii „mizerabilist” și stănescian în același timp. Fie ești „mizerabilist” și atunci rezultă că, da, ești altfel decât Nichita Stănescu, că poezia ta este, întrucâtva, nouă. Fie ești un emul stănescian și atunci rezultă că nu mai intri în categoria „chivuțelor” care scriu „paraliteratură”. Una și aceeași poezie nu poate fi condamnată, simultan, pentru că nu excelează prin noutate și pentru că este prea nouă.
Dacă ar fi să aleg, aș refuza rolul unui critic de direcție și aș „lăsa” poezia de astăzi să fie oricum, dar să fie. Scriți, băieți, numai scriți… Îndemnul bătrânului Heliade are o perpetuă actualitate, iar dacă, să zicem, îl considerăm „depășit” pe Heliade, odată cu contextul lui sociocultural, atunci putem adopta o politică de laissezfaire în câmpul cultural și în domeniul liric cuprins în acesta. Libertate tematică și stilistică, nu „protecționism” cu teme permise și teme tabu; evaluare în grila fiecărei formule, nu „intervenționism” brutal, de jandarm literar; integrarea critică a pluralității artistice după analiza atentă a fiecărui culoar și a fiecărei formule de expresie relevante literar. Este obligația criticului să citească, să urmărească, să analizeze, să evalueze, să integreze poezia fiecărui autor semnificativ într-o panoramă sau o istorie a literaturii contemporane. Tot el trebuie să discearnă între autorii buni și simplii veleitari, între cei originali și cei mimetici, între cei care vor rămâne în istoria literaturii și cei care, după douăzeci de ani, nu vor mai exista decât biologic, nu și literar.
Articolul memorabil al lui Mircea Mihăieș nu ne scutește deloc de aceste obligații critice curente, ci, fie și implicit, ni le reamintește.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara