Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Poezia ca rit de trecere de Gabriela Gheorghişor

Teodor Dună, obiecte umane, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2015, 100 pag.

Dintre reprezentanţii generaţiei milenariste, Teodor Dună este printre puţinii poeţi care nu-şi promovează imaginea altfel decât scriind poezie (în paranteză fie spus, când publicitatea prin orice mijloace devine preeminentă la un poet, din petardele aruncate spre a atrage atenţia prin zgomot nu mai rămân decât fumurile unui poet în ruină).

Încă de la primele cărţi (trenul de treieşunu februarie, 2002, laureat cu Premiul Naţional pentru Debut „Mihai Eminescu”, Botoşani, şi catafazii, 2005), Teodor Dună s-a înscris pe linia lirismului neoexpresionist cu alonjă vizionară, aceea a lui Ion Mureşan. O trimitere la autorul Poemului care nu poate fi înţeles face şi Al. Cistelecan, pe coperta a IV-a a recentului volum de versuri al lui Teodor Dună, obiecte umane, semnalând „notaţia transformată în vedenie, cam ca la Ion Mureşan”. Originalitatea tânărului poet este însă indubitabilă. În de-a viul (2010), puterea fantasmatică aboleşte realul, generând o nouă lume, halucinantă, dar cu propria ei realitate şi consistenţă ontologică, un mundus al materiei incontrolabile, deopotrivă organice şi anorganice. Această ontologie poetică se dezvoltă în obiecte umane monstruos-distopic, până la perspectiva post-umană, a cyborg-ului din literatura S.F. (experienţe/ experimente în poezia post-umanităţii au încercat şi Val Chimic în umilirea animalelor, Ştefan Manasia în Bonobo sau cucerirea spaţiului sau Ofelia Prodan în No exist; interesant este faptul că, încă din 1984, optzecistul Călin Vlasie tenta intrarea în Laboratorul spaţial). Simona Sora compară universul ireal al lui Teodor Dună cu misterioasa Comala a lui Juan Rulfo. Erzaţuri şi resturi umane, morţi-vii bântuie şi prin poezia putrid-grotescă, absurddestructurată a craioveanului Ionel Ciupureanu. Lumea lui Teodor Dună dovedeşte însă un polimorfism extrem: este ba un no man’s land, ba o lume de apoi, a „destrupaţilor” ieşind din „pământul reavăn”, ba o lume-abator, a hălcilor de carne (găsim, în artele plastice, o filieră a reprezentărilor corporalităţii mutilate, care merge de la Goya la Francis Bacon), ba o lume artificială, a androizilor, pentru care „cumplita fericire” este „alegerea morţii”, ba o lume a morţilor-vii „neobosiţi”.

Eliberarea corpului, obiectualizarea umanului, tehnologizarea biologicului sunt teme ale antropologiei, filosofiei şi artei postmoderniste. Poezia lui Teodor Dună are, cel mult, o dimensiune parabolică, nu există aici un mesaj explicit de critică ideologico-socială. Indeterminarea acestei lumi poetice este dublată de o voce neutră, fără stridenţe stravinskiene, şi de o atitudine adesea euforică sau senină. În volumul de-a viul, plutirea chagalliană, prin ceruri, ca un mag călător printre stele, fie cu patul, fie legat cu o sfoară de piciorul „mortului parfumat”, pare aproape o feerie. În poemul cel mai mare mort, din obiecte umane, „înfăşurat într-o lume/ mai puternică decât cel mai tare alcool”, o străbate „nepăsător, frumos, nesfârşit”, escaladând „versanţii de aer/ până dincolo de lună”. Apocalipsele (neaşteptate ori numai anunţate) sunt înregistrate calm, constatativ (liniştea de ieri, sfârşitul lumii, înfricări – IV. puţină iertare). Starea de bucurie apare când întreaga omenire (inclusiv morţii ieşiţi din pământ) urcă pe lună pe degetele sale, dilatate suprarealist într-un fel de scară a lui Iacob: „doar eu rămân aici/ minunat de singur.// şi când simt că nu mai e nimeni, chiar nimeni pe întreg pământul, îmi trag repede scările degetelor înapoi.// deschid uşa/ şi îmi încep râzând prima plimbare/ printr-o întreagă lume/ golită” (cu unghiile-n lună).

Volumul este structurat în cinci secţiuni, cinci trepte ale unei agonii, cinci cercuri „iniţiatice” ale morţii, un fel de purgatoriu spre alunecarea finală în infinit. În trupuri lipsă are loc o vărsare de oameni, o rescriere a potopului lui Noe, transformat în „fluvii de oameni”, o efasare a marginilor obiectelor, topite într-o „deltă informă”, aruncate într-o „groapă mai mare decât întreg pământul” (margini dispărute), poetul, ca un fel de Alice în Ţara Minunilor, îşi bagă mâna în oglindă pentru a se scoate de acolo (sufletele obiectelor), doarme cu un câine îngheţat în pat (câinele din pat), se ascunde într-o pâine sau într-o bucată de lemn (locuri blânde), umple lucrurile mici cu bucăţi de aer, astfel încât acestea ajung să înghită lucrurile mari (lucruri mici), lumea viilor se anamorfozează cu obiectele (pastel cu proteze), cerul devine un pământ răsturnat din care cad periculos tot felul de lucruri (cer acoperit), trupul se ghemuieşte micşorându-se absurd (două degete), cărnurile „se trezesc” în oameni, chiar şi în paralitici, precum în minunile christice, aşezându-se piramidal într-o lucrare a „ultimului om” (minunata seară). De la ştergerea individualităţilor se trece la viaţa de sub unghii, viaţa instinctuală: un om mai mic decât propria unghie se caţără pe corpul lui, sugându-şi ochii „ca un păianjen înfometat” (ceva mic), un ins îi omoară spontan pe alţii doi (aniversare), în tărâmul kauf are loc o mare crăpelniţă, luându-se unul după altul, oamenii fug îngroziţi, până crapă (un om se fereşte de ploaie), un câine bătrân, care acoperise o vreme lumina, se împrăştie pe asfalt şi e adunat ca pe nişte moaşte, oamenii şi obiectele sunt interpenetrabili/(e), îşi mângâie unii altora locurile părţilor pierdute din trup, nu mai simt nimic şi plesnesc „ca boabele de porumb în ulei încins”, se stivuiesc în stâlpi, iar mutilaţii se veselesc nebuneşte, corpurile fragmentare se risipesc „întocmai ca nisipul” (seria înfricări). În spaţiile amneziei, oamenii sunt deja mutanţi într-o distopie post-umană, corpuri „perfecte tăioase”, autoregenerante, putând reface lumea din temelii printr-un soi de partenogeneză fantastică: „dacă nici măcar o unghie din care să creştem/ la loc nu va mai fi ne vom ivi din protezele/ de titan din treptele de marmură/ din firul de cupru din ultima firimitură de oţel” (din ciclul morţii neobosiţi). În istoria mâinilor poetul încearcă să(-şi) recupereze memoria şi umanitatea prin mângâiere, poemele sunt adresative, sub forma unor dialoguri cu o femeie. Re-învăţarea dragostei se prezintă ca un parcurs dificil, pe un teren grav accidentat: „– şi mâinile tale ca două strigăte de ajutor/ lovindu-se de pereţii celei mai adânci prăpăstii”. Femeia îi arată în palmele sale, precum într-un glob magic, trecutul iubirii, dar ea nu poate stopa inevitabilul, ce va rămâne din bărbat va fi „o groapă adâncă în piept/ în care să-ţi afunzi iarna// mâinile îngheţate”.

În ultima secţiune, trupuşorul, sunt nişte poeme duioase, aproape de bocet, pentru propriul trup care va muri şi va fi îngropat: „şi-aşa mort trupuşorule/ mai ia-mă în braţe/ măcar o dată// şi dă acest pământ/ puţin/ la o parte”. „Personajul” poetic ratează însă învierea: „când să mă aşez iar în carnea ta,/ s-a oprit şi timpul învierii” (potrivnica înviere, un poem absurd-funebru, amintind cumva de Cristian Popescu: „şi în jur toţi înviaţii îşi pipăie nebuneşte/ trupurile, râd şi se dau pe tobogane de lumină.// doar tu, trupuşorule, plângi./ şi eu te ţin în braţe, te ţin strâns în braţe, să nu se vadă că suntem doi./ şi îţi pun tot mai multă vată sub pleoape,/ să nu se vadă că doar noi, doar noi am înviat/ unul lângă celălalt.// şi chiar dacă te-am legat/ cu o sfoară de mine/ şi te trag ca pe un câine mort pe dalele de lumină,// tot înviere se cheamă/ şi tot bucurie se cheamă”). Tristeţea sufletului despărţit de trup, nostalgia pământescului animat („învelit în întuneric ca în bandaje rupte,/ tot la pământ mă uit./ ca la inima mea de foarte departe,/ ca la inima mea cândva caldă” – balada viului alungat către cineva mai puţin viu) sfârşesc într-un rapt săvârşit de lumină: „şi cum înotam eu netulburat prin cer/ nu ştiu cum m-am prins într-o lumină/ care tocmai trecea pe acolo.// o lumină ca o sfoară.// şi lumina aia ca o sfoară s-a înfăşurat/ de trei ori în jurul gleznei şi a început să/ mă tragă spre margini”. Urmează o călătorie intergalactică spre o lume indefinită, a increatului, un remake al zborului interstelar al Hyperionului eminescian: „alunecam foarte liniştit, prins întro lumină/ care nu mai era lumină, printr-un/ întuneric care nu mai era întuneric.// doar alunecam. cu mult în afara/ a tot ce este şi a tot ce va fi” (prin cer şi eu).

Traseul prin vămile existenţiale lasă uneori, prin pregnanţa imaginilor, impresia unui „film” psihedelic, dar secvenţele narativ-poetice sunt atent organizate, iar sintaxa se desfăşoară fluid. Odiseea pământeanospaţ ială a lui Teodor Dună, în fond fantasmatic-onirică, este construită ca un rit de trecere, în care moartea nu se arată însă drept ultima frontieră. Simbolic, agonia aceasta poate fi chiar procesul naşterii poeziei, un ritual al îndepărtării de real, al trecerii spre altceva, spre un univers al tuturor posibilităţilor, al imaginaţiei neţărmuite.

obiecte umane coagulează fulguraţiile din de-a viul într-o macro-„naraţiune” poetică. Adăstarea în aceeaşi zonă obsesională ar putea deschide calea repetitivităţii imaginarului, a monotoniei. Din acest punct de vedere, poetul va avea de depăşit o altă „agonie” creatoare. Deocamdată, să ne bucurăm însă de poezia vie a lui Teodor Dună, un limb în care vizionarismul este controlat benefic de inteligenţa artistică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara