Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Poezia axiomă a lui Alexei Mateevici (16 martie 1888 – 24 august 1917) de Mircea Colosenco

I
Comemorarea unui secol de la trecerea în neființă a lui Alexei Mateevici constituie recunoașterea de onoare a valorii operei sale ca patrimoniu cultural național. Cu alte cuvinte, contactul cu eternitatea este conștiința prezentă sau citându-l pe filosoful Ludwig Wittgenstein: „Dacă nu se înțelege eternitatea (Ewigheit) ca o durată infinită, ci ca atemporalitate (Unzeitlichkeit), atunci trăiește veșnic acela care trăiește în prezent“ (apud Anton Dumitriu, Homo universalis, București, Editura Eminescu, 1990, p.180).
Creația intelectuală a lui Alexei Mateevici este opera unui cărturar bivalent, în limbile română și rusă, deasupra căreia strălucește axiomatic poema Limba noastră – împlinire genuină a spiritului românesc. A sfârșit pe un pat de spital, la vreme de război, înainte de a atinge vârsta cristică de 33 de ani! Aura lucrărilor sale, finalizate într-un stil propriu inconfundabil, reprezintă un prezent perpetuu ca tematică, gândire critică și idealism.
În activitatea lui social-politică-teologică, îndeplinește destinul izvorât din geneza unor întregi generații de preoți din propriul arbore genealogic, ca fiu/nepot/strănepot de clerici ortodocși basarabeni.
Așa se și explică manifestările oficiale de înaltă ținută nobilă destinate comemorării centenarului trecerii lui în eternitate, fie, la Chișinău, oraș-capitală a Moldovei de la Nistru, fie, la Movileni, județul Galați, în Moldova de la Siret, unde a slujit în biserica localității ca preot militar, când era pe front în 1917, iar sătenii nu l-au uitat și i-au dat numele sau Școlii gimnaziale comunale.
Ceremonialul ce se face cinstirii memoriei lui este de aceeași dimensiune harismatică, indiferent de nivelele de desfășurare.

II
Rămas orfan de tată în plină tinerețe, pierdere care a ținut de „botezul maturității“, și-a făcut studiile în învățământul de toate gradele în limba ocupantului temporar, începute la Zaim, continuate la Chișinău, încheiate cu o licență de prestigiu ca preot (1914), la Academia Teologică kievleană întemeiată de Mitropolitul român Petru Movilă – fiu și frate de voievod român, însușindu-și deopotrivă de bine, atât greaca și latina, cât și rusa și germana, fără a-și neglija pe cea maternă în care va excela.
În acest răstimp, scrie și publică pe teme diverse cu perseverență și acuitate, debutând, mai întâi, în 1906, cu un articol de atitudine cetățenească, apoi, cu traduceri din limba rusă (A. P. Cehov) și, în toamnă, cu materiale de inspirație folclorică, toate în periodicul „Basarabia“, prefigurând liniile principale ale preocupărilor sale intelectuale de mai târziu, un „târziu“ care va dura zece ani...
De abia în anul următor va debuta cu creații lirice ca poet.
Precizăm că el se încadrează într-un curent spiritual pe care o galerie remarcabilă de înalți prelați ai bisericii ortodoxe l-au creat și întreținut de-a lungul a câtorva secole pline de vicisitudini în întregul spațiu european („de la Nistru pân’ la Tisa“) locuit de români supuși celor trei imperii expansioniste mereu în gâlceavă, puse pe jafuri, respectiv țarist, osmanlâu și austro-ungar.
Când Alexei Mateevici i-a prezentat viața și activitatea lui Gavriil Bănulescu-Bodoni (1746-1821), Mitropolitul Ortodox al Moldovei, de Ekaterinoslav și Herson-Tavriceski, al Kievului și ulterior al Basarabiei (înscăunat la 10 februarie 1792 – retras după 1912, canonizat la 3 septembrie 2016) și publicat Cu prilejul sutei de ani de la întemeierea ei la 21 august 1913, în periodicul „Luminătoriul“ (VI, aug.-nov. 1913, Chișinău), cunoștea contribuția adusă în acest scop de marii prelați ai Moldovei, respectiv, Mitropolitul Varlaam (1590-1657), autorul binecunoscutei cazanii Carte românească de învățătura Duminicilor preste an (Iași, 1643) și Mitropolitul Dosoftei (1624-1693), autorul Psaltirei în versuri (Uniev, 1673), dar și de corifeii Școlii Ardelene latiniste, de la cumpăna sec. 18-19, Samuil Micu, Petru Maior și Gheorghe Șincai.
Era contemporan, dar nu știa de ei, cu preoții-scriitori români Gala Galaction (1879- 1961), Ion Agârbiceanu (1882-1963), Nichifor Crainic (1889-1972) ș.a., cu contribuții meritorii în literatură ca romancieri, publiciști etc., iar cu colegii proprii de breaslă – Ion Buzdugan (1887-1967) și Pan Halippa (1883-1979), excelenții români, distinși militanți pentru afirmarea spiritului național, deopotrivă de talentați în planul literar, a fost împreună, gândind/luptând pentru independența Moldovei de sub Imperiul țarist.

III
Scrierile în limba română ale lui Alexei Mateevici reprezintă partea cunoscută de marele public, în vreme ce scrierile în limba rusă stau în așteptare... Așa se explică de ce partea cea mai productivă a referințelor critice publicate au ca subiect exegetic numai scrierile în limba română, contribuții eseistice care i-au statuat un loc distinct în istoria literaturii ca homo religiosus în binomul preot-poet.
Sunt remarcabile, atât versurile originale, cât și cele traduse din creațiile unor poeți ruși (în număr de 23), din care de notorietate sunt M. Lermontov, A. S. Pușkin, Maxim Gorki, dar și din Fr. Schiller. A colportat/localizat și câteva texte mai puțin reușite. În genere, versurile originale/traduse au un conținut religios sau de inspirație folclorică, de altfel cu care își începe cariera poetică: Cântecul zorilor, Țăranii, Țara, Eu cânt ș.a.
Proza lui are mai multe direcții. Original este un singur text. Traducerile sunt din A. P. Cehov (trei titluri) și o prelucrare din rusă a unei povestiri de S. Lagerlöf. Culegerile de folclor și comentariile sunt din sfera obiceiurilor de Crăciun și de Nuntă. Studiile docte au caracter teologal, iar publicistica este de atitudine cetățenească, cu aspect de predică de amvon.
Autorii tratatelor de istorii ale literaturii române l-au inclus în filele acestor lucrări în raport de percepția fiecăruia în parte.
În ordine cronologică, P. V. Haneș (1879-1966) – editorul întâiului volum de poezii al lui Alexei Mateevici (București, 1926) – îi dedică un medalion de sine stătător de câteva pagini, în Istoria literaturii române, ediția română (București, 1930) și franceză (Paris, 1934), în contextul capitolului titrat Poezia de după Coșbuc (cap. XXI, p.299-306), în care se regăsesc grupați cu medalioane personalizate: Șt. O. Iosif (1877-1913), Dimitrie Anghel (1872-1914), Panait Cerna (1881-1903), J. B. Hétrat (1851-1911), fapt care nu se va repeta la nici unul dintre ceilalți istorici literari interbelici, care vor proceda doar la trecerea în revistă a grupului de poeți Ion Buzdugan, Pan Halippa și Alexei Mateevici („cu o poezie citabilă, Limba noastră“), de către E. Lovinescu în Istoria literaturii române contemporane (Buc., 1937), ca „dovezi de continuitate culturală românească într-o epocă de înstrăinare“; Const. Loghin, Istoria literaturii române (ediția a X-a, 1941, Buc.), incluzându-i in corpore pe cei trei poeți în cap. Curentul Semănătorului, fără nici o altă precizare; G. Călinescu, Istoria literaturii române. Compendiu (Buc., 1945), în cap. Poeți provinciali „tineri“, dintre basarabeni, pe Pan Halippa, Bogdan Istru, cu o mică notiță personală, pe Alexei Mateevici, căruia „i se datorește, pe lângă alte versuri care promiteau, o nouă definiție poetică a limbii române, cu imagini superioare celor ale lui Sion“, fiind citate v.13-16.
În zilele noastre, îi sunt rezervate lui Alexei Mateevici rânduri sugestive de către istorici literari la fel de avizați:
• Dumitru Micu. Istoria literaturii române de la creația populară la postmodernism (Buc., 2000) include opera lui Alexei Mateevici în cap. Scriitori de orientare tradițională, alături de Șt. O. Iosif, O. Goga, G. Topîrceanu ș.a., considerând „poema Limba noastră, astăzi imn de stat al Republicii Moldova, Marsieza Basarabiei, replica de peste Prut la Deșteaptă-te române“, din care citează v. 29-32 (p.180), menționând ediția critică Opere (Vol. I-II, Chișinău, Știința, 1993), cu lucrările sale în limbile română și rusă.
• Ion Rotaru. O istorie a literaturii române de la origini până în prezent (Buc., ed. a II-a, 2009), medalionul titrat Un poet emblematic: Al. Mateevici (p.565-566), continuat cu cap. Poeți basarabeni din România înainte de război (Pan Halippa, Ion Buzdugan, Petru Stati, Vl. Carnavali, Teodor Nencev, Al. Robot, Emilian Radu Bucov, Nic. Costenco, Bogdan Istru și George Meniuc, p.566-572), integrați organic fenomenului literar național, cu mențiunea specială că Alexei Mateevici este un poet-emblemă, nu numai pentru Basarabia, dar și al României întregi cu al său „cântec de lebădă“ care este Limba noastră (p.565).
• Marian Popa. Istoria literaturii de azi pe mâine. 23 august 1944 – 22 decembrie 1989 (Buc., 2009, versiune revizuită și augmentată, vol. I-II) le dedică caracterizări frugale, dar pertinente, pe diverse pagini în corpusul volumelor lui: Ion Buzdugan (vol. I, p.91), Pan Halippa (I, p.86, 91-93; II, 126, 244, 966), Alexei Mateevici (I, 90-93, 127-128; II, 132, 1096, 1099, 1113), dar și lui Vasile Țepordei (I, 93), rânduri pline de obidă cum comuniștii de pe ambele maluri ale Prutului i-au falsificat prin interpretarea creațiilor marxist-leniniststalinist.
Iar dacă este să ne referim la istoriografia locală a lui Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (Chișinău, Editura ARC, 1997, ed. a II-a revizuită și adăugită, 432 p.), medalionul Alexei Mateevici, homo christianus (p. 85-89) se concentrează în jurul poeziei mistice originale sau traduse, de unde apelativul din titlu, repetat de cinci ori în textul prezentării ca singurul sigiliu definitoriu pe motivul că „prorocul pe care-l visa A.M. să-l ridice basarabenii a fost chiar el însuși“ (p.89), de ca și cum în acest fapt ar consta contribuția poetului Limbii noastre la destinele literaturii române.
Altfel vede traiectoria lui Alexei Mateevici în istoria literaturii române în genere Ana Bantoș, Deschidere spre universalism. Literatura română din Basarabia postbelică (Chișinău, Casa Limbii Române „Nichita Stănescu“, 2010, 344 p.), cap. Conștiința valorii imense a limbii române – Mateevici, Vieru, Coșeriu (p.153-157), în care, printre altele, autoarea constată faptul că „Alexei Mateevici face un fel de fenomenologie a memoriei pe care o descoperă în adâncuri înfundată“, după care, peste alte pasaje concludente precizează că A.M. „este deschizătorul drumului spre demnitatea și independența pe care basarabeanul și l-a manifestat plenar în anii ’80-’90 ai secolului trecut“ (p.154). Este cu totul o altă viziune asupra omului și operei lui A.M. în contextul contemporan spiritual românesc.

IV
Scrierile în limba rusă ale lui Alexei Mateevici au fost ignorate de exegeții literari, deși nu sunt mai prejos de cele În limba română, ba chiar sunt gemene ca valoare intrinsecă, făcând parte din opera și personalitatea lui. În prezenta expunere ne vom referi doar la teza de licență a preotului-poetfilosof.
La sfârșitul lunii septembrie 1913, fiind începutul ultimului an ca student al Academiei Teologice kievlene, i se propune ca subiect de teză de licență Concepția religioasă-filosofică a lui Gustav Theodor Fechner de către prof. P. P. Kudraițev, fiind cea de a 132-a temă din lista de 134 întocmită de Conducerea Academiei pentru cei 48 de viitori absolvenți, știindu-se că A.M. stăpânea ca un nativ limba germană.
Până la 14 iunie 1914, când își susține examenul de licență, A.M. este absorbit total de elaborarea tezei și nu mai publică în presă, la „Luminatoriul“, decât traducerea poemului Păcătoasa de A.K. Tolstoi și o serie de articole pe diverse teme.
Gânditorul G. Fechner (1801-1887), fizician, psiholog și filosof german, alături de Rudolf Herman Lotze (1817-1881), filosof, inițiatorul idealismului neoromantic în formula „metafizicii inductive“, Eduard von Hartmann (1842-1906), cunoscut prin lucrarea Filosofia inconștientului (1869), și de Wilhelm Wundt (1832-1920), creatorul primului laborator de psihologie experimentală (Leipzig, 1879), studiind limbajul, mitul și religia moravurilor în cadrul psihologiei sociale, au reprezentat împreună idealismul neoromantic al „metafizicii inductive“, iar G. Fechner a dat o expresie matematică raportului dintre intensitatea senzației și intensitatea stimulului fizic , care o provoacă, cunoscută sub numele de Legea lui Weber-Fechner.
Întreaga bibliografie a lui G.F. a fost consultată în originalul german, fiind vorba de opt lucrări distincte/deosebite, pentru întocmirea tezei de licență.
Elaborată în manuscris (peste 800 pagini autografe), teza este depistată de Sava Pânzaru. Împreună cu Efim Levit o prezintă în „Revista de istorie a Moldovei“ (nr. 4, oct.-dec. 1992, p.21-27), pentru prima dată, la aproape opt decenii de la susținerea ei și editată integral în vol. II, Opere (1993, p. 382-641, 710-714), cu comentariile editorilor.
Lucrarea este structurată în două părți, respectiv șapte capitole, în prima, și unul ca final/concluzie, în ultima parte: 1. Bazele filosofiei lui Fechner; 2. Probleme cosmologicopsihologice; 3. Animismul universal; 4. Învățătura despre Dumnezeu; 5. Binele suprem și moralitate; 6. Nemurirea sufletului; 7. Concepția luminoasă; 8. Aprecierea istorico-critică a concepției religioase și filosofice a lui G. Fechner.
Teza a fost apreciată cu magna cum laude de profesorii recenzenți, considerând că autorul ei este un talent adevărat și cu convingeri teologice ortodoxe ferme.
Asemenea aprecieri favorabile ar fi trebuit luate în seamă în vederea traducerii integrale din limba rusă în cea română și tipărită, difuzată pentru a nu fi un autor bicefal!...
Este demn de menționat că este prima și singura lucrare până în prezent realizată despre filosofia lui G. Fechner în cele două culturi: rusă și, dacă va fi tradusă/tipărită, română...
În cadrul creației/operei integrale a lui A.M., româno-rusă, constituie aportul său fundamental în domeniul spiritual, altul decât cel literar/clerical, în calitate de cugetător/gânditor. După finalizarea lucrării, opera sa poetică și-a schimbat tematica: nu a mai creat nici un text cu subiect mistic/teologal, fiind un vector occidental spre universalitate, considerente pe care nu le găsim menționate/dezvoltate în nici o exegeză privind poematica sa.Limba noastră rămâne să domine precum o axiomă, axiom în limba greacă însemnând „demnitate“, respectiv un adevăr care nu trebuie demonstrat... matematic ori în alt fel!
Quod erat demonstrandum.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara