Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

G. Coşbuc – 150:
Poetul înfăşurat în cuvinte fericite de Ovidiu Nuşfelean

George Coşbuc a intrat în literatura română într-un mod pe care îl putem numi cel puţin semnificativ din mai multe puncte de vedere. Începutul lui a fost exemplar. Debutul său editorial a fost ieşit din comun – o carte rotundă, cu poezii, cum recunoaşte însuşi poetul, foarte bune. A fost admirat şi contestat deopotrivă, din start.

Titu Maiorescu, prin 1898, îi recunoştea „magistrala stăpînire a limbii”, dar îl avertiza privind „pericolul clişeului”, socotindu-l „relativ format”, cu „prea puţină cultură generală”... Debutul lui a produs scandal. Scandalul „plagiatului”. Poetul s-a dezvinovăţit şi a convins. „Domnii” care l-au contestat, spune chiar el, „habar n-aveau că eu la 1893, cînd am publicat volumul, aveam în urma mea o activitate literară de 12 ani, că (poemul, n. n.) Nunta Zamfirei l-am scris la 1884 şi l-am publicat la 1888 iar Convorbirile literare după trei ani l-au reprodus numai din Tribuna. Şi habar n-aveau, că de-aceea sînt toate poeziile bune, fiindcă erau alese dintr-o grămadă care cuprindea destul material nu pentru un volum, ci pentru patru!”. Era de luat în seamă, desigur, şi slaba afirmare a literaturii ardelene. O asemenea situaţie o are în vedere şi C. Dobrogeanu Gherea, care, în debutul studiului Poetul ţărănimii, configurează foarte pregnant situaţia poetului, vorbind despre indiferenţa stranie cu care a fost primit volumul de debut al poetului la Bucureşti, scandalul plagiatului, care a atras atenţia asupra poetului, lipsa de entuziam critic instaurată, indiferenţa publicului... Dacă am aşeza asemenea afirmaţii în contextul actual al receptării operei coşbuciene, nu cred c-ar fi prea multe de adăugat. Desigur că am obosit să tot facem referire la Gherea, nefericita sintagmă „poet al ţărănimii” tulbură încă umorile, dar criticul mai are o observaţie, care e relevantă şi în realitatea literară de azi: „Soarta pe care a avut-o la noi creaţia poetică a lui Coşbuc va face desigur mirarea urmaşilor noştri.” (s. n.) Mirarea pentru soarta creaţiei lui Coşbuc este încă evidentă, este o provocare căreia proiectele exegetice privind opera bardului de la Hordou trebuie să-i facă încă faţă ca unei situaţii ce îşi aşteaptă rezolvarea deplină. Asta dincolo de reuşitele evidente ale exegezei dedicate operei poetului.


Ierarhiile literare, fără Coşbuc, au mai mult spaţiu de cazare

Coşbuc este desigur actual – prin operă, prin personalitate. Dar este mai ales în căutarea actualităţii. Încă de la debut întîmpină dificultăţi în a fi actual. Nu e vorba de avatarurile oricărui început literar, dar, în ciuda evidenţelor, ceva nu se lasă pus la locul potrivit. Cu un an înainte de debutul editorial al poetului, Alexandru Macedonski publicase articolulmanifest Poezia viitorului. Înălţat pe aripi romantice, mentorul Literatorului pledează pentru schimbarea poeziei, esenţializarea discursului poetic, crearea metaforei complete, renunţarea la verbalism şi retorism... În epocă încep preocupările pentru epurarea de anecdotică, eliminarea sentimentalismului şi evitarea didacticismului. Se vorbeşte de vers alb, dezumanizare, estetica urîtului, ruperea legăturilor cu tradiţia. Şi Coşbuc ce face? Vine cu acest melanj subtil dintre clasicism şi romantism, cu un neoclasicism atît de rafinat şi de... sentimental, cu umanismul său tonic, cu o subiacentă etică transilvăneană, sau, să zic, „transilvană”, cu perfecţiunea „tradiţională” a versului, cu o exuberanţă solară a trăirii. Unde-i dezumanizarea, unde estetica urîtului, unde „noaptea de vară” a răului?... Cucereşte spaţiul liric autohton împotriva tendinţelor, în priză directă cu istoria momentului şi cu gustul tradiţional al publicului. În felul acesta se constituie şi ca un fenomen poetic incredibil.

Dacă ar fi să ne luăm după mentalităţile actuale, ar trebui să spunem că George Coşbuc a debutat ca într-un tabloid: cu scandal de presă (al plagiatului), care azi n-ar părea sărit deloc din ramă, gest pe care ar fi putut miza şi, să zicem, avangardiştii. Incomoda, desigur. Iar dacă o sintagmă precum „poet al ţărănimii” putea părea, la un moment dat, măcar parţial justă, mai tîrziu, prin „secoli”, aceasta va oferi un bun argument de a-l ocoli pe poet (chiar şi în manualele şcolare) pentru cei pe care îi incomoda într-un fel sau altul. Ierarhiile literare, fără Coşbuc, au mai mult spaţiu de cazare. Numai că, în chiar anii debutului, Nicolae Iorga vedea în poet ceva mai mult decît un exponent al ţărănimii. Referindu-se la Nunta Zamfirei, istoricul (literar) observa cum poemul „izbutea în chip fericit să amestece motivele vieţii româneşti de astăzi cu icoanele înviate ale străbunelor basme” (s. n.). Titu Maiorescu însă (v. Critice, II) îi recunoaşte poetului meritele, dar îi aducea şi reproşuri, analizîndu-l, hélas!, în comparaţie cu Eminescu: „Se vede că-i lipseşte varietatea cunoştinţelor şi acea neobosită şi nemiloasă cizelare care transfigurează pe cei pătrunşi de sfinţenia formei, precum a transfigurat pe Eminescu în epoca sa de maturitate”. Este ciudat cum un critic literar, care avea ierarhiile literare bine fixate în cap şi ştia desigur ce este aceea emulaţia valorilor, face un pas de fentă atunci cînd vorbeşte de Coşbuc. În cîteva rînduri, criticul îl portretizează foarte sugestiv pe poet. Dar o face cu o subiectivitate curioasă. E pertinent cu privire la pericolul clişeului, e avizat în recunoaşterea stăpînirii limbii şi notei distincte de veselie (într-o privire cam restrictivă), dar reproşul legat de lipsa culturii e cel puţin discutabil. Dacă e să-l comparăm pe Coşbuc cu Eminescu (şi criticul junimist a făcut-o), apoi perioada de debut coşbuciană nu poate fi echivalată (fie şi metodologic) cu perioada maturităţii eminesciene, deşi, într-o comparaţie strict facultativă, perioada maturităţii poetice îl dezavantajează mai mult pe poetul de la Hordou. Cît despre formarea relativă a acestuia, incriminată de Maiorescu, nu ştiu ce înţeles să-i dăm în comparaţie cu Eminescu. Ambii poeţi, la rigoare, au avut o formare „relativă”, pe care, totuşi, fiecare a desăvîrşit-o în funcţie de propriul geniu. Poemele coşbuciene sînt foarte elaborate şi ele. Travaliul artistic atinge excepţia şi în munca de traducere a unor opere din literatura universală. Cît despre puterea de transfigurare, putem afirma oare că poezia lui Coşbuc nu este expresia unui pămînt/ univers (fie şi românesc?!...) transfigurat? Chiar cu inerentele ei lungimi... epice.


Literatura aspră

De-a lungul timpului, s-au făcut mereu comparaţii între Mihai Eminescu şi George Coşbuc, fie prin asemănări, fie prin contrast. Nu doar Titu Maiorescu, ci şi Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, E. Lovinescu, Garabet Ibrăileanu... Liviu Rebreanu, în Lumina din 1918, e conclusiv: „Eminescu sau Coşuc? Se pune deseori întrebarea. Dar răspunsul e simplu: Eminescu şi Coşbuc. Pot sta prea bine alături. Se deosebesc atît de mult, încît se completează. Ei doi dau faţă şi suflet poeziei româneşti de pînă acum – Luceafărul şi Nunta Zamfirei!” Într-o conferinţă din 1943, Liviu Rebreanu îşi întregeşte opinia: „Dintre toţi poeţii români, Coşbuc e cel mai poet şi numai poet. Alţii au avut atitudini, au polemizat, au invectivat, au urît, au stîrnit curente şi patimi. Coşbuc n-a făcut decît să cînte. El n-a ofensat pe nimeni, numai alţii l-au ofensat pe el. E prototipul poetului care trăieşte numai pentru poezie şi căruia i se cuvine numai iubire şi înţelegere.” O asemenea concluzie vine după ce romancierul îşi aminteşte o întîlnire cu poetul. I-a prezentat volumul de nuvele Golanii. Poetului nu i-a plăcut volumul, spunîndu-i „fără înconjur, că el nu se împacă deloc cu literatura aspră, brutală, în care viaţa colcăie şi te chinuieşte ca o realitate brutală”, întrebînd aproape retoric: „Nu e destul de crîncenă viaţa în sine? S-o mai întîlnim la fel şi în cărţi?” E oare aici exprimată mărturisirea că literatura nu este o alternativă a vieţii, ci o completare, o prelungire a acesteia?

Şi totuşi, dacă George Coşbuc nu iubeşte „literatura aspră”, el nu se fereşte de a fi alături de un reprezentant genial al acestei literaturi – Ion Luca Caragiale. O fotografie din 1911 făcută la Karlsbad, îi arată reuniţi la o bere pe G. Coşbuc, D-na Vaida, doctorul Ciuta din Bistriţa, deputatul Alexandru Vaida-Voivod şi I. L. Caragiale. Cei doi scriitori se cunosc de mult timp. La debutul editorial al poetului, în Moftul român, Caragiale va recunoaşte în mod categoric talentul poetului: „Pe cîmpul vast al publicisticii române, pe care creşte atîta spanac des şi abundent, a apărut, în sfîrşit, zilele acestea şi un copac, şi e aşa de mîndru şi aşa de puternic, că mii şi mii de recolte de buruieni se vor perinda, şi el va sta tot mereu în picioare, tot mai sănătos şi mai trainic, înfruntând gustul actual şi vremea cu schimbările ei capricioase, şi făcând din ce în ce mai mult fala limbii noastre româneşti – un volum de Balade şi idile de George Coşbuc”, socotind apariţia editorială „de cel mai mare preţ”. (s. n.) Este cît se poate de neaşteptată şi semnificativă această recunoaştere venită din partea unui exponent al literaturii biciuitoare. Oare într-o proză ca Grand Hôtel „Victoria Română” viaţa nu colcăie chinuitoare? Chinul acesta este exprimat de un eu epic direct, deschis, ca şi cum ar rîcîi într-o rană. Acum scriitorul îşi destăinuie crezul, printr-un personaj (cu care se confundă) parcă aruncat în lume: „simţ enorm şi văz monstruos”. E o mărturisire emblematică privind actul de receptare a unei lumi care nu se mai sfîrşeşte. În această grilă de receptare, cei doi scriitori, Coşbuc şi Caragiale, se întîlnesc şi se despart în acelaşi timp. Se întîlnesc, afectiv, în acest „simţ enorm”, şi se despart prin „văz”, dus la absolut de ambii, dar unul în direcţia „montruozităţii”, a caricaturalului, iar celălalt, în direcţie solară. Se completează, dau o imagine integrală a lumii şi epocilor prin care trăiesc, prin care înaintează literatura lor. Referitori la cei doi scriitori se pot găsi asemănări privind nevoia de a-şi apăra reputaţia de creatori originali (în scandaluri cu plagiatul), exprimarea dragostei faţă de lume în operă (Barbu Ştefănescu Delavrancea, în pledoaria finală din procesul Caion, spunea: „Şi, în fond, în dramaturgia lui Caragiale nu e răutate, ci iubire.”), împietrirea în durere spre finele vieţii... Desigur că anumite schimbări capricioase ale vremii şi modei pot să tulbure receptarea, dar modelul exemplar rămîne, peste toate, proteic. Coşbuc nu este un urmaş al lui Eminescu, aşa cum credea Maiorescu, dar este un model alternativ la modelul Caragiale, pe care însă nu-l neagă, în strînsă relaţie cu acesta, ambele modele înaintînd impetuos prin lumea literelor, acoperind aproape complet exprimarea lumii în care au trăit, edificînd două universuri literare distincte, în aparenţă antagonice, în cele din urmă complementare. Poate marcînd întîlnirea şi desprinderea dintre două ontologii, cu conexiuni inconfundabile.


Carul Mare

Poezia lui Coşbuc înaintează netulburată, înfruntînd vremi şi mode, luminoasă şi ritualică, înnodînd firele tradiţiei într-un mod discret. O poezie care îl extazia pe Caragiale, plecat la Berlin, este Faptul zilei din volumul Ziarul unui piede-vară. E poemul care face distincţia între întuneric şi ziuă, moarte şi viaţă. Cerul începe stăpînirea lumii prin desluşirea zilei. Pămîntul e mort: „Şi doarme şi apa şi vîntul. / Iar spaima şi oştile ei / Ţin mort, sub călcîie, pămîntul.” Semnele nopţii (ale morţii?...) se sting: „Luceafăru-i gata s-apuie.” Constelaţia purtătoare de încărcături nocturne schimbă sensul semnelor, angajată într-un fel de „zbor invers” barbilian: „Iar Carul spre creştet se suie / Cu oiştea-n jos.” (Referindu-ne în treacăt la acest „zbor invers”, trebuie să reţinem şi sintagma „discurs invers” prin care Mihai Zamfir numeşte discursul masculin care exprimă o trăire feminină în poezia coşbuciană.) Poemul Faptul zilei se constituie însă într-un fel de descîntec de „întoarcere”, de dezvrăjire din fascinaţia nopţii, pregătind sufletul pentru o altă vrajă, a zilei, cînd „tot mai lumină se face”. E desfacerea/ desprinderea din vraja melancoliei romantice şi pregătirea pentru o trăire solară absolută. Simţurile, prin văzul enorm, iau lumea în cuprinderea lor şi o aduc, mai limpede şi mai prezentă, treptat, în proximitate, dezvăluind-o: „Pe rînd depărtările zării / S-apropie-ncet.” Poetul se desprinde astfel din cele întunecate şi, printr-un „transfer” de sensuri, eul său sporeşte în lumină. Se desprinde poate din nevrut, aşa cum încearcă „protagonista” din Fata morarului: „Eu cînt tot un cîntec de-aseară/ Şi-aşa mi-e de silă să-l cînt,/ Şi tremur şi n-aş vrea să-l cînt,/ Şi-l tac, dar, nevrînd, îl cînt iară!”. Nu e lipsit de sens – luînd în considerare şi orizontul cultural al poetului – să facem trimitere la tradiţia chineză. Mişcarea Carului Mare se înscrie într-un simbol al luminii şi al norocului. Se crede astfel că mişcarea de rotaţie a Carului Mare în jurul Stelei Polare simbolizează în Neidan reîntoarcerea internă a luminii, exprimînd „Mecanismul Luminii” sau „Mecanismul Ceresc”. Că a urmat sau nu direct asemenea teorii, Coşbuc îşi înscrie creaţia în datele unei filosofii uimitoare, hrănindu-şi totuşi optimismul din tradiţia autohtonă, din trăirile unui suflet (universal şi acesta) pe care l-a cunoscut atît de bine. Vederea enormă, încărcată de sensibilitate, trezită din plasele somnului, devine sau este cunoaştere, iar lumina în sine se insinuează în mişcarea naturii/ lumii şi iniţiază ascensiuni uimitoare: „Văd clăile-n cîmp, pe coline/ Cunosc singuraticii ulmi,/ Şi-acum, la lumina ce vine,/ Încep să se mişte greoaie,/ Făpturi purtătoare de ploaie,/ Se urcă pe culmi”. (s. n.) Fiinţarea înseamnă înălţare, jertfire ca ofrandă în lumină, cînd soarele e „singur fiinţa vieţii/ Şi-al lumii altar”.


Fascinaţia invizibilului

Desprinderea de farmecul nopţii şi urcarea – printr-un anume ritual – în farmecul zilei, trecînd prin limpezimea dimineţii, se face lent, gradual. Procesul de „dilatare” a lumii cuantifică atent toate mişcările mărunte şi inepuizabile ale feeriei. Privirea, trezită, spornică, înaintează curioasă prin reveria luminoasă şi se desfată în acelaşi timp, asimilînd tremurul frumuseţii. Ritualul asimilării lumii printr-un fel de tatonare a situaţiilor devine în anumite cazuri un lirism al amînării. Eul poetic – obiectivat? – se desprinde din invizibil şi înaintează în vizibil. Încearcă să-şi afirme, dar mai mult să-şi protejeze, trăirile ascunse. Dialogul dintre cei doi îndrăgostiţi din La pîrîu este semnificativ în acest sens. Cei doi, dezvăluindu-şi sentimentele – în repetitiva şi mitica, eterna, poveste de dragoste – mai mult le ascund, fără însă să se sustragă consecinţelor acestor sentimente. Repetiţiile retorice, mai toate interogative, din fiecare strofă („În drum, în drum, dar ce-i în drum?”, „Deloc, deloc, de ce deloc?”, „Să spui, să spui! Dar ce să spui?”, „Te temi, te temi! Parcă te temi de mine.”, „Nu vreai? Nu vreai? De ce nu vreai?”, „Apoi, apoi? Ce-a fost apoi” – aceste repetiţii amplifică sentimentul dragostei, învăluindu-l continuu, ca un prolog al poveştii de dragoste. Pîrîul dintre cei doi este însăşi viaţa, care trebuie trecută/ petrecută împreună. Pîrîul îi desparte în aparenţă, de fapt le prilejuieşte întîlnirea. Acest ritual al amînării, cu o cuprindere prin învăluire, poate fi întîlnit în Vîntul. Sau în Spinul – unde amînarea este interogativă.

În toate aceste exemple, „vizibilul” este frumos („Ea-şi potriveşte floarea-n păr,/ Şi-i înfloresc zîmbind obrajii/ Cei albi ca florile de măr.” – Spinul), dar „invizibilul” (sentimentul care-i atrage şi-i ţine aproape pe îndrăgostiţi) este fascinant. E prezentă aici o putere a invizibilităţii, căreia îndrăgostiţii nu i se pot sustrage. Poetul transfigurează în versuri „epice” această constantă ireductibilă a universului său – invizibilul, sentimentul profund –, chiar dacă în aparenţă dă întîietate vizibilului, „exteriorului”, într-un discurs poetic parcă lipsit de ascunzişuri, dar care e totuşi subtil elaborat, aproape încifrat.

În unele texte daoiste se spune că stelele din constelaţia Carul Mare sunt înconjurate de o reţea de stele care aruncă o „lumină neagră”, sau „lumină care nu străluceşte”, în jurul celor luminoase. Aceste stele sunt locuite de zeităţi de sex feminin care sunt de obicei invocate în mai multe exerciţii spirituale pentru a conferi adeptului puterea invizibilităţii. Desigur că George Coşbuc nu urmăreşte să ilustreze (explicit) asemenea teorii, dar un joc dintre vizibil şi invizibil este prezent, cum am arătat mai sus. Imaginile exterioare trimit mereu spre frămîntări interioare, care astfel sînt aduse în atenţie, revelate, exprimate. Coşbuc este un poet solar, dar umbrele existenţei nu-i sînt străine.


Adîncul sentimentelor

În textul lui Caragiale invocat de noi, Grand Hôtel „Victoria Română”, protagonistul îşi caută odihna în vacarmul nopţii, „truditul (său, n. n.) trup se încolăceşte binişor, închide ochii trişti şi adoarme oftînd greu din afund”. Chiar dacă ochii poetului sînt mai puţin sau mai rar trişti, poetul are simţul „truditului trup”, al „oftatului greu” şi al adîncului sentimentelor. Vom găsi oftatul depărtării sau al înstrăinării, al greului după o victorie în luptă („Flămînzi şi uzi şi-ntorşi din cale, Cu sufletul topit de jale.” – Coloana de atac). Aşa cum, în viziunea lui Ştefan Augustin Doinaş (Gazeta literară, 1966), arta poetică a lui Coşbuc trimite la „ritmuri şi sonorităţi potenţiale în structura cea mai adîncă a limbii noastre”, sufletul lui descinde în adîncul sufletului neamului, al sufletului omenesc (v. Poetul). Sînt momente cînd exuberanţa păleşte, sentimentul golului îşi face şi acesta loc în sufletul frămîntat.

În Fragment epic, golul prinde o consistenţă istorică. Zbaterea pentru întremarea fiinţei naţionale este tumultoasă şi irevocabilă: „...Şi precum în neastîmpăr păsări grabnice cu zborul/ Se tot strîng de pretutindeni toamna ca să plece-n stol,/ Astfel s-adunau românii şi sporea mereu poporul/ Celor morţi, umplînd de vuiet cîmpul mai-nainte gol./ S-a mişcat acum de-a valma toată lumea-n locuinţa/ Umbrelor, sunînd ca marea şi-ntr-un zbucium neîntrerupt,/ Iar de-atîta nor de duhuri ce-şi vădea prin glas fiinţa / Se părea că-i românească toată lumea dedesubt.” (s. n.) Ascunsul (invizibilul) se dovedeşte monumental şi-şi afirmă dreptul la fiinţare prin „glas”, prin spunere, prin imaginarul (care poate fi desigur şi poetic), prin transfigurare. Dar aceste trăiri nu sînt specifice doar unui suflet multiplu, ci şi unuia însingurat.

Un suplu „joc” teoretic de analiză aplicată unui aspect sau altul al operei coşbuciene ar putea da, însă, sugestii de interpretare seducătoare. O grilă „modernă” (nu neapărat modernistă) de lectură – oricît de mult am restrînge conotaţiile termenului „modern” – poate asigura un sprijin real în direcţia unui asemenea demers. În acest sens, poemul Cîntecul fusului din volumul Balade şi idile se pretează cu uşurinţă unor criterii ferme prin care să-i fie evaluată originalitatea, criterii ce ţin de perspectiva sociologică, de autohtonism sau de clasicism, de rafinamentul estetic, cu trimiteri la Gherea, Vladimir Streinu, Octav Şuluţiu, Lucian Blaga ş.a., dar şi în perspectiva unor propuneri de comentariu strict actuale.

Identificînd poemul cu justeţe ca un „plîns” liric, „unic în literatura noastră”, socotindu-l „un cîntec al singurătăţii”, Petru Poantă opreşte sensul poemului la idilismul răsfrînt într-o „beatitudine gratuită”, fără să exploreze la maximum funcţia estompării şi a vagului, a „senzaţiei de plîns” (v. G. Coşbuc, Poezii, Ed. Dacia, 1979, pp. 16-17, prefaţa). În încercările critice privitoare la poezia lui G. Coşbuc se vorbeşte foarte des de prestaţia formală a poetului, dar referirile la figurile de stil şi celelalte aspecte formale sunt operate doar ca un auxiliar al demersului critic, descifrarea travaliului artistic fiind adesea văduvită de o serie de conotaţii. În poemul Cîntecul fusului, aspiraţia la perfecţiune formală este dusă pînă la jocul aproape gratuit, caracteristic adesea liricii coşbuciene, pînă la uitarea „scopului”, dovedind – cum ar spune Hugo Friedrich în a sa Structura liricii moderne (E.L.U., 1969, p. 119 şi urm.) – „libertatea absolută a spiritului creativ”. Discursul poetic este echilibrat, transcris în nouă strofe ample, de cîte opt versuri, cu o măsură de şapte sau şase silabe, cu rime îmbrăţişate. Rimele feminine alternează cu rimele masculine şi, mai mult, cu excepţia strofei a patra, care evoluează în jurul pronumelui personal „ea”, strofele se închid cu rime masculine. Discursul liric se desfăşoară „sferic” – am zice –, asemeni unui fus ce toarce firul melancolic al vieţii.

(fragmente dintr-un studiu)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara