Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Poetul şi moartea de Simona Vasilache

Chemându-se şi Variaţ iuni în căutarea temei, povestirea Probleme cu identitatea, a lui Mircea Nedelciu, se ocupă, nu încape îndoială, de literatură.
E vorba, în trei variante din care primele două cvasi-identice, iar ultima în stilul postfeţei la Femeia în roşu, o deconspirare amicală a subtextelor din care s-a hrănit textul, despre moartea unui poet. A lui Nichita Stănescu. Vestea, aflată pe tren, provoacă emoţie. Este scriitorul pe care îl ştie toată lumea, e ca şi cum, compară Murivale (Vasile Mureşan), eroul, Eminescu ar mai fi murit încă o dată. Dincolo de peripeţiile care impresionează, chiar dacă uşor patetice, ale unui artist premiat pe la concursuri şi deghizat, de nevoie, ba în muncitor, ba în soldat, mica istorisire cu trei secvenţe care încep diferit şi se termină cam la fel pune, subtil, o problemă. Aceea din versul din Eminescu: căci ce-i poetu-n lume şi astăzi ce-i poetul?
S-ar spune că e o instituţie, faţă de care oamenii se aşază diferit. Între respectul cam crispat al lui Murivale şi explicaţiile biografistvulgare pe care şi le dau cumetrele în compartimentul de tren („vreo cincizeci de ani, da’ era cam beţiv!”, „cam bolnav”, în următoarea variantă) încape o întreagă scală a înţelegerii-asimilării. Am putea rămâne cu singura concluzie că, măcar pentru cetăţeanul Mureşan Vasile, poet (în timpul liber), soldat, muncitor, scriitorul face obiectul unui cult. Iar scriitura e o formă de manifestare căreia-i datorăm o anumită pietate. Recitatul în public, cu poetul pe catafalc, are, în sine, aflăm din episodul consumat la secţia de miliţie (din prima relatare), ceva indecent. De altfel, poezia neomodernistă se potriveşte prea puţin cu oratoria. În varianta a doua, somat să recite, totuşi, ceva de Nichita Stănescu, nu de alt poet, Murivale (aici, recrut) alege poezia Poetul, ca şi soldatul. Dar lucrurile ar rămâne, liniştite, aici, dacă nu s-ar adăuga acea privire din exterior care se dovedeşte a fi, de fapt, foarte din interior.
În ultima tranşă de proză se arată cum Murivale, cel cuprins de pioşenia profanului faţă de un om pe care nu l-a cunoscut, dincolo de aura lui de poet, se plimbă, la rândul lui, printre scriitori. Printre oameni care au puterea, simbolică, de-a te transforma în personaj. Numai că această putere nu-i este, lui Vasile Mureşan, evidentă. Pentru el sunt prieteni, oameni cu care bea o bere şi comentează ultimele evenimente. Cum ar fi că a murit un poet. Se vede, aşadar, destul de limpede că literatura e de două feluri.
Pe de-o parte, e canonul, unul foarte umanizat. Literatura nu face parte din viaţă, ea este viaţa. Chiar dacă nu poţi mânca pâinea desenată, artistic, pe o coală (e argumentul de om aşezat cu care îl combate un ţăran ardelean pe exaltatul Murivale), suferi după un poet cunoscut ca după un neam de-al tău: „Da cin’ ţi-a murit, frate, soră, ceva?”. Literatura, aşadar, e făcută s-o iei personal. Împarte indiscreţiile ei controlate cu voluptate, cultivând o anume dependenţă de uitatul pe gaura cheii. Culmea e că Murivale se simte mai aproape de ce-a scris Nichita decât de o proză în care e vorba despre el: „Ce drept am eu să stric viaţa unui personaj literar, chiar schimbându-i doar numele?”. Adică nu e el acolo, ci personajul pe care-l aşază fiecare cititor.
Pe de altă parte, sunt jocurile de cenaclu contrariate, până la urmă, ca şi experimentul naratorilor din Femeia în roşu, când de undeva, Dumnezeu ştie de unde, apare, în fine, literatura. Prinzându-te, pentru totdeauna, între imposibilitatea fugii din realitate şi neputinţa dea scăpa de ficţiune.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara