Numărul curent: 44

In Memoriam:
Poetul şi capitalele literaturii de Cornel Ungureanu


Am înţeles cu destulă greutate de ce, după ce se aşezase atât de frumos în Bucureştii literaturii sau în Viena istoriilor imperiale începea sa-şi caute refugii la Bulbucata sau la Doclin, sate în care prietenii săi ajungeau cu uimire. Petrică imaginează mereu şi rescrie, spuneau prietenii, sub semnul aceluiaşi imaginar greu de ţinut sub control, Spaţii ale literaturii. Imaginează sau învie. Dacă satele retragerii lui defineau mai degrabă provizorate, ultima aşezare, Jimbolia, trebuia să devină o altă capitală a scrisului. Prima întemeiere a fost Fundaţia Germano-română Petre Stoica, unde se desfăşurau simpozioane, întâlniri, comemorări, aniversări ale Celor Mari ai Europei Centrale. Şi a celor mari aşezaţi aici, care erau, dar lumea a început să-i uite. Reinventa un spaţiu al culturii, o topo-grafie care îi solidariza pe prietenii săi din Austria şi cei din Germania cu cei de la A Treia Europă de la Timişoara şi cu cei de odinioară, de la Bucureşti. Începând din 1995 deveniseră bravi jimbolieni Max Demeter Peyfuss de la Viena, Laurenţiu Ulici, Nicolae Prelipceanu şi Dan Cristea de la Bucureşti sau Walter Engel de la Duesseldorf sau Ion Barbu de la Petrila sau Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Robert Şerban de la Timişoara. Cum Jimbolia trebuia să existe şi prin cei mari ai săi, a amintit lumii că aici a existat cea mai de seamă avangardă a literaturii prin Mihail Avramescu, Jonathan X Uranus pre numele său de odinioară. Fiindcă era vorba de o adevărată avangardă, a întemeiat Cafeneaua Apunake. Întâlnirile de la Apunake şi Premiile Avramescu (le-au luat, până acum, Şerban Foarţă, Cornel Ungureanu, Marcel Tolcea, apropiaţi, odinioară, ai preotului Avramescu) erau imaginate de el şi de extraordinarul primar al Jimboliei, Kaba, mâna dreaptă a poetului la orice întemeiere.

Orgoliul cel mare a lui Petre Stoica era legat însă de Muzeul Presei "Sever Bocu". Muzeul ar fi trebuit să devină unul dintre cele mai mari din Europa (şi din lume, nu-i aşa?) şi, după investiţia de energie şi de înţelepciune a lui Petre, nu ar fi fost imposibil. După 1990 descoperise omul politic care ar fi putut să fie, se angajase în bătăliile naţional-ţărăniste în care Banatul şi Jimbolia aveau un sfânt: Sever Bocu. În adolescenţa sa Sever Bocu (anii patruzeci) conducea la Timişoara o publicaţie emblematică pentru Europa Centrală a presei scrise, "Vestul". Murea la Sighet, bătut sălbatic de gardieni. Petre Stoica ar fi vrut, după 1990, să preia, la "Dreptatea", mesajul lui Bocu. La Jimbolia, a dorit să-l eternizeze.

Bărbat al cotidianului în poezia sa, al reducţiilor succesive, Petre Stoica a dat, în ultimii ani, Cărţile locului - ale Jimboliei - care au devenit, în numele unei tradiţii a scrisului, cărţile Simboliei. Sunt cărţile trecerii şi ale senectuţii. Scriam altădată că Manevrele de toamnă (1996) şi Insomniile bătrînului (2000) ar încheia un ciclu al creaţiei. Poetul invocă aici un loc anume, un topos bănăţean, aşa cum o făcea în primele sale cărţi de succes. Arheologia nu mai descoperă o lume blîndă: peste ţinut au trecut dezastrele prezentului. Lumea umilă a primelor cărţi este condamnată: "atîtea fiinţe se ascund în hîrburi pînă/ şi teoriile filozofice intră-n talazurile putrefacţiei."

Manevrele de toamnă, Insomniile bătrînului marchează intrarea în timpul nefast al lumii, într-o kali yuga a răului atotcuprinzător. Provincia, protectoarea valorilor umile, e, de data aceasta, asasina lor.

Ca întotdeuna, Petre Stoica se bazează pe o topografie - pe Imaginea locului - pe care şi-o asumă cu orgoliu. E locul lui, îl defineşte. Locul îi defineşte statutul poetic. E într-un oraş apropiat graniţei. Cum polisemia funcţionează, ne aflăm în apropierea celeilalte lumi, de unde sosesc mesajele stingerii. "Suntem vameşi la graniţa dintre somn şi nimic." În stilul său de odinoară, retro, poetul devine cronicar. Scrie cronica unei localităţi de frontieră. Îşi scrie jurnalul exilului sau, mai bine, al viitorului său exil. Cronicarul e bătrîn, trăieşte un intens proces de uzură. Resimte agresiunea vîrstelor. În şirul de dezastre, s-ar înscrie şi cel erotic ("acea întîmplare penibilă/ petrecută în ziua întîlnirii mele/ cu mîlul deghizat în femeie").

Textele respiră o adîncă resemnare. Petre Stoica scrie o poezie a senectuţii, sprijinită pe aceeaşi figuraţie din poemele deceniului al şaptelea:

"Împăcare numele tău e bătrîneţe // la ceasul amurgului culeg legume/ ud florile însetate de viaţă // cobor persienele aprind lumina/ mă aşez la masă şi fac socotelile zilei/ marele cîştig mi se repetă şi acum/ singurătatea nobleţea ei // şi vine noaptea lungă visul/ care amestecă sîni sidefii cu tărîţe // împăcare numele tău e bătrîneţe."

În multipla desfăşurare de sensuri secunde a titlului, am putea descoperi şi semne din amurgul imperiului agonic, atît de legat de manevrele de toamnă ale personajelor sale esenţiale: ofiţerii, soldaţii, luptătorii. Oraşele de odinioară îşi puteau trăi, cu mîndrie, trecutul: se umpleau de trecut. Oraşul manevrelor de toamnă se goleşte de trecut. Se goleşte de sine. Cronica bătrînului evocă eşecul unei lumi - eşecul celui care scrie. Numeşte intrarea în mecanica goală a trecerii şi a morţii. Manevrele de toamnă e Lecţia de limbă moartă a lui Petre Stoica.

În mai 2002 proiectasem cu Iosif Costinaş un film despre Petre Stoica - un film despre cum se naşte o Capitală a lumii literare. Şi cum se (poate) stinge o lume a literaturii. Petre era vital, energic, avea un şir de proiecte, cum să se stingă o lume a literaturii? Costinaş dispărea în luna următoare - pentru totdeuna. Nuţu Cărmăzan aflase de filmul despre Petrică şi l-a rugat pe un student al lui, Ionuţ Popa, să mă ajute. În 14 februarie Ionuţ a filmat o Jimbolie ploioasă, rea, ca o Simbolie a stingerii. În 15 era ziua lui Petrică, Ionuţ a amânat întoarcerea la Bucureşti ca să filmeze. Urma ca Petre Stoica să-i dea (să ne dea) un telefon, filmul trebuia încheiat. N-a fost să fie, capitalele lumii şi ale literaturii rămân acolo unde erau.