Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Poetul femeilor Vinícius de Moraes de Dinu Flămând

În istoria poeziei mondiale recente, brazilianul Vinícius de Moraes (1913-1980) merită, probabil, gloriosul titlu, câtuşi de puţin peiorativ, de poet al femeilor. Le-a iubit şi le-a cântat cu o pasiune amazoniană, mobilizând pentru elogierea lor amplele mişcări de ritmuri şi imagine, atât de specifice modernimsului sud american, dar şi inventând din interiorul acestei confesiuni un swing, o superbă şi spumoasă nervozitate de samba (împreună cu Antolio Carlos Jobim şi João Gilberto), de unde a rezultat stilul muzical Bossa nova, care a făcut apoi înconjurul lumii. 9 soţii, 5 copii, şi numai 67 de ani de viaţă, o operă poetică uneori ascunsă în muzică, căci e coautor la peste 400 de coompoziţii muzicale, alteori prin ediţii nu tocmai bine îngrijite şi nici generos distribuite – omul rămâne pe cât de cosmopolit, cu lunga lui carieră diplomatică, şi de celebru prin inregistrările de discuri, pe atât de secret, deşi îl aflăm deseori în compania unor celebrităţi ca Orson Welles, Louis Armstrong, Pablo Neruda ş.a. Marele său compatriot, Carlos Drummond de Andrade, văzuse just că poetul cântăreţ venea în dar spre cititor/ascultătorul de muzică ţinând în palmă vulnerabilitatea emoţiei: „Vinícius a trăit sub semnul pasiunii, deci cu poezie pură”, adăugând: „a avea frică să iubeşti nu face pe nimeni fericit”. „Reţeta” lui Vinícius? O mare generozitate capabilă să admire. (D.F.)


Reţetă de femeie

Ierte-mă cele foarte urâte
Dar frumuseţea rămâne fundamentală. Se cuvine
Ca femeia să fie floarală cum se ţine
În toată a ei lucrare, cu veşminte de haute couture, plus
Ceva de dans şi balans (altfel
Cu toatele ar trebui să îmbrace tunica albastră, cum le vedem
În a noastră Pepublică Populară Chineză, la grămadă).
Nu se poate cu jumătăţi de măsură, se cere să fie
Întru totul o pură minunăţie şi frumuseţe. Şi să ţi se taie suflarea
Brusc de parcă ai vedea o egretă aterizînd
Sau apărând un chip îmbujorat de culoarea părelnică
Ce pâlpâie doar în primele trei minute de dimineaţă.
Şi se cuvine ca totul să fie fără a fi, dar reflectându-se
Şi implinindu-se
În privirea bărbaţilor. Şi e necesar, e precis
Ca totul să fie absolut nesperat de frumos şi de vis iar acele pleoape plecate
să amintească un vers de-al lui Eluard, iar când braţele ei le atingi
să simţi ceva altfel decât de carne; şi mângâindu-le
ele să devină ca ambra unui crepuscul. Ah, lăsaţi-mă să vă spun
cât de esenţial este ca femeia să se înfăţişeze
deschisă ca o corolă de floare dinaintea unei păsări
Şi să fie frumoasă, sau cel puţin chipul ei să îţi evoce un templu,
Iar de uşoară să fie ca o scamă de nor: însă norul să aibă
Şi ochi şi rotunde fese. Foarte importante sunt fesele.
Cât despre ochi, nici să
Nu mai vorbim, iar din ei trebuie să ţâşnească O anumită răutate nevinovată.
O gură
Proaspătă (umedă niciodată!), totul de o pertinenţă rasată.
Iar pe laturi să fie slabă; tocmai ca oasele într-o doară unele dintre ele
să împungă tandru afară, mai ales rotula când picioarele ei
se încrucişează, şi punctele pelviene să iasă
când pe talia zveltă îşi strânge cordonul.
Grav de importantă e şi problema gropiţelor sub clavicule;
o femeie fără gropiţe
E ca un râu fără poduri. Indispensabilă-i este
Şi o vagă ipoteză de pântecel, iar pornid de la el
femeia să se înalţe ca un caliciu, şi sânii ei
să fie o expresie greco-romană, mult mai mult decât una gotică sau barocă,
iar ei să poată ilumina prin întunecime cu forţa de pătrundere
a unui mănunchi cel puţin cinci lumânări.
Şi se impune absolut ca atât ţeasta cât şi coloana ei vertebrală
Să şi le arate cu-ncetineală, iar ea să aibă o cât mai generoasă latifundie dorsală!
Membrele să i se termine ca nişte tulpini, dar să nu le lipsească
Nici coapselor unele rotunjimi
Fiind ele evident delicate, foarte delicate şi netede ca petalele
Acoperite de puful lor mătăsos,
Dar şi sensibile foarte la mângâierile
Aplicate din joooos.... în sus.
Se recomandă la subsuori o ierbişoară dulce
Cu mirosul ei propriu
Abia perceptibil (şi doar foarte vagi produse farmaceutice!)
Şi preferabile fără-ndoială sunt gâturile lungi
Aşa încât uneori capul să dea impresia
Că nu are nimic de a face cu trupul, şi că femeia
Nici n-ar aduce aminte de florile fără mister. Iar mâinile
Şi picioarele trebuie să conţină elemente gotice
Discrete.Trebuie să fie proaspătă pielea palmelor,
Cea a braţelor, cea a spatelui şi a feţei.
Dar nici anumite adâncimi şi concavităţi nu trebuie
Nicicând să aibă o temperatură sub
37 de centigrade, riscând eventualmente Să provoace anumite arsuri
De primul grad. Iar ochii să fie de preferinţă mari
Rotindu-se dacă le e posibil la fel de lent ca pământul;
Iar ea să stea totdeauna doar în spatele unui invizibil zid
De pasiuni Pe care trebuie neaparat să îl depăşeşti.
Şi tot în principiu
Femeia trebuie să fie înaltă
Dar în caz că este ceva mai scundă, să aibă neaparat
Atitudinea mentală a piscurilor semeţe.
Iar femeia aceasta, aaahhhh, va trebui totdeauna să dea
Impresia că după ce şi-a închis ochii daaa...
Deschizându-i nici n-ar mai fi acolo prezentă
Cu gama ei de intrigi şi de surâsuri.
Şi cumva Să dea impresia că izbucneşte, nu că soseşte
Sau că plecând nici nu s-a clintit din loc.
Trebuincioasă-i va fi şi puterea de-a sta tăcută
Subit, cât să ne facă pe noi să bem fierea îndoielii. Oh,
Mai cu seamă nicicând să nu-şi piardă, îndiferent în care din lumi
Şi indiferent în ce circiumstanţe, infinita ei volubilitate
De pasăre; iar atunci când e mângâiată-n adâncul ei
Să se transforme în fiară fără să-şi lase graţia
Tot de pasăre; şi să continue să împrăştie de jur împrejur
Un imposibil parfum; şi să-şi distileze-n continuare
Mierea îmbătătoare; să continue să cânte inaudibilul cântec
Al propriei sale combustii; după cum nici să nu înceteze să fie dansatoarea eternă
A efemerului; în incalculabila ei imperfecţiune
Şi să întrupeze cel mai frumos şi cel mai perfect lucru
Din cele nenumărate ale creaţiei.


Tandreţe

Iartă-mă că te iubesc dintr-odată
Chiar dacă iubirea mea trebuie să le pară un vechi cântec urechilor tale.
Am petrecut ceasuri întregi la umbra gesturilor tale
Bând din gura ta parfumul surâsurilor
Din nopţile în care trăiam legănat
De indicibila graţie a paşilor tăi mereu pe fugă
Port blândeţea celor care acceptă cu multă malancolie
Şi îţi pot spune că marea mea pasiune pentru tine
Nu are nici exasperarea lacrimilor nici fascinaţia promisiunilor
Nici misterioasele cuvinte ce văluresc sufletul...
E o odihnă, o miruire, o revărsare de mângâieri
Şi ea te roagă doar să te odihneşti, calmă, foarte calmă
Şi să laşi mâinile ardente ale nopţii să întâlnească fără fatalitate privirea extatică a aurorei.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara