Semnul după care recunoşti pasiunea pentru un autor este dorinţa de a-l citi în întregime. E genul de curiozitate cu bătaie exhaustivă care nu-şi găseşte satisfacţia decît în epuizarea obiectului ei. Nu te mai mulţumeşti cu o carte, cu o antologie de articole sau cu cîteva detalii biografice, ci vrei să ştii totul: şi viaţa şi opera şi psihologia şi idealurile, şi tot. Şi astfel, nimic din ce are legătură cu el nu te mai lasă indiferent. Mai mult, a lăsa să-ţi scape ceva ar echivala cu o trădare: ţi-ar umbri iubirea şi ţi-ar întuneca zelul exegetic. Genul acesta de rîvnă cercetătoare în urma căreia opera este înghiţită de vîrtejul pasiunii iniţiale dă naştere unei forme inofensive de canibalism livresc. Îl devorezi pe autor mistuin­du-i opera şi transformîndu-i creaţia în mediul tău interior. Din acel moment devii ceea ce se cheamă un cunoscător, adică un om care nu numai că posedă o zestre de cunoştinţe, dar care, mai ales, este purtătorul unor convingeri care nu mai pot fi influenţate de manipularea mediatică.

Un astfel de cunoscător depistează foarte repede minciuna, deformările şi omisiunile de care a fost înconjurat obiectul pasiunii sale. Şi chiar dacă nu poate schimba dintr-o dată starea de lucruri, el poate măcar să emită semnale de alarmă. Poate aşadar să atragă atenţia asupra unui fenomen care astăzi s-a răspîndit pînă la saţietate: maltratarea imaginii unui scriitor prin aşezarea lui în matriţa constrîngătoare a ideologiei dominante.

Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l este un astfel de semnal de alarmă. Ceea ce este deconcertant în cazul volumului nu e atît amănuntul că autoarea ne mărturiseşte de la început că Eminescu a fost prima "dragoste" şi cea mai durabilă, ci faptul că Miruna Lepuş s-a născut în 1986. Cu alte cuvinte, Miruna face parte dintr-o generaţie pe care ne-am obişnuit s-o privim cu resemnare şi amărăciune: o generaţie fără discernămînt valoric căreia memoria trecutului i-a fost amputată din faşă. O generaţie fără rădăcini şi fără idealuri, de la care nu mai e nimic de sperat sub unghi cultural. O generaţie de blazaţi pragmatici prin mijlocirea căreia România îşi va săpa singură groapa. Şi cînd acolo, iată că din mijlocul generaţiei pierdute apare o absolventă de filologie, de la care te-ai fi aşteptat cel mult să scrie o cărticică leşinată în cuprinsul căreia să ofteze pe marginea poeziilor lui Eminescu, şi care, culmea, dîndu-ne o lecţie de neaşteptată luciditate, scrie o carte despre mutilarea ideologică la care este supusă opera poetului naţional. Pe scurt, Miruna Lepuş îţi dă peste cap orizontul de aşteptare, punîndu-te în faţa unei cunoscătoare a lui Eminescu şi silindu-te să recunoşti că mai sunt tineri care, izbutind să gîndească cu capul lor, se pot rupe de clişeele mediatice.

Ideea autoarei nu e deloc nouă: unui poet de talia lui Eminescu nu i se potriveşte decît o lectură integrală. Au spus-o atîţia înaintea ei, de la Călinescu pînă la Noica. Nu asta contează, ci faptul că o autoare de 23 de ani reia pe cont propriu ideea cărturarilor. Nu poţi intui valoarea lui Eminescu decît supu­nîn­du-l unei citiri exhaustive. A-l citi parţial, mărginin­du-te doar la parcela poeziei sau la cea a prozei, înseamnă a-l desfigura fără voie. Or, lucrul îngrijorător la care asistăm astăzi este că la şcoală şi în presă ni se recomandă insistent ca Eminescu să nu fie citit decît fragmentar şi numai în anumite părţi. Mai precis, în acele părţi în care scrisul poetului nu supără pe nimeni, lăsînd trecutul neatins şi cruţînd temele delicate din istoria noastră. Fireşte, partea incriminată îndeosebi e cea a gazetăriei politice. Ideal ar fi ca pe ea să n-o citim niciodată, ci doar s-o condamnăm aprioric.

Mai mult, ni se cultivă teama de a vorbi despre gazetăria lui Eminescu, ba chiar suntem invitaţi s-o ocolim preventiv, şi asta sub motiv că, dacă o luăm în serios, ea ar putea fi un ferment suficient de puternic să tulbure nişte răni care oricum sunt prea vechi ca să le mai deschidă cineva acum. Fireşte, oroarea de gazetăria lui Eminescu vine din presupoziţia aberantă că obsesiile lui ideologice ar putea fi contagioase. Caz în care e mai bine s-o supunem unei carantine profilactice pentru a împiedica declanşarea vreunei epidemii.

Replica Mirunei Lepuş e fără echivoc: nu e vorba de nici o epidemie şi de nici un ferment, ci de obligaţia elementară de a-l înţelege pe Eminescu fără deformări ideologice. Pentru asta, trebuie să-l aşezăm în contextul epocii în care a trăit, să vedem care au fost trăsăturile acelui epoci şi cum au ajuns ele să se întipărească în gîndirea lui. Atît şi nimic mai mult. Trecutul nu poate fi judecat cu schemele ideologice ale prezentului decît de cei care au aroganţa de a fi descoperit nişte norme a căror valabilitate este eternă, indiferent de timp şi de spaţiu. Astfel de spirite arogante uită că peste 50 de ani intransigenţa lor de azi va fi judecată cu un amuzament copios de generaţiile ulterioare, căci vor fi supuşi aceluiaşi tratament pe care îl aplică ei celor din trecut.

Cartea Mirunei Lepuş face radiografia politică a epocii lui Eminescu, cu toate bunele şi relele ei, aşezîndu-i gazetăria în mediul de idei din care ea s-a hrănit. Adică face exact ceea ce istoricii noştri ezită s-o facă de teamă să nu fie stigmatizaţi. Rezultatul este o carte în care nu avem de-a face cu un Eminescu ad usum delphini, unul pe înţelesul proştilor şi pe placul supraveghetorilor ideologici; un Eminescu dat la rindea şi îmbrăcat în hainele de gală ale corectitudinii politice; un Eminescu care să facă figura unui poet nebun a cărui principală însuşire era aceea că, în afara de versificaţie, nu se pricepea la nimic. "Am început să mă documentez şi să scriu dintr-un sentiment de revoltă. Revoltă faţă de cei care ne conduc de fapt şi care aleg ce e bine să ştim şi cum e bine să gîndim. Şi apoi am aflat că mulţi s-au revoltat înaintea mea din aceeaşi cauză. Am scris această carte cu gîndul de a strînge la un loc informaţii pe care le-am căutat mult timp, timp pe care mulţi liceeni şi studenţi nu-l acordă lui Eminescu. În momentul în care i se citeşte opera, aproape nimeni nu caută să afle mai mult despre problemele politice ale epocii poetului sau despre ce gîndea Noica despre Eminescu. Aceste informaţii ar ajuta la înţelegerea poeziei, prozei şi articolelor lui. Sigur, există antologii cu texte ale marilor oameni de cultură despre Eminescu, precum există şi cărţi de istorie despre epoca lui. Şi asta se întîmplă în primul rînd pentru că nu prea aflăm că Eminescu a fost şi jurnalist, iar dacă aflăm, aceasta e singura informaţie. Alte motivaţii ale demersului au fost lipsa aproape absolută de informaţii despre omul Eminescu în manuale şi abundenţa de date despre poetul veşnic îndrăgostit, romantic, pesimist, care a înnebunit la 33 de ani. De aceea, am vrut să scriu un text uşor de citit şi nu foarte lung, pentru a nu descuraja pe cei care sunt descumpăniţi în faţa unor volume prea groase. Aşa cum există oameni care prezintă şi variante alternative despre evenimentele contemporane nouă, aş vrea să existe cineva care să aibă curaj şi putere să exprime şi alte opinii decît cele oficiale despre Eminescu." (pp. 6-7)

Miruna Lepuş nu trebuie să se descurajeze. Există şi alte opinii decît cele oficiale despre Eminescu, şi ele circulă. Atîta doar că, fiind clandestine, ele nu se bucură de onorurile fade ale recunoaşterii oficiale. Iar faptul că sunt clandestine nu înseamnă că sînt minoritare. Şi apoi, e îndeajuns că ele circulă, cum tot aşa e îndeajuns că mai apar tineri ca Miruna Lepuş. "Dacă şi în cazul lui Eminescu există multe semne de întrebare vizavi de promovarea unei părţi a operei lui în detrimentul alteia, cîte astfel de cazuri există în cărţile de istorie pe care le credem obiective şi pe care le citim la o vîrstă la care tot ce e scris în manuale e în mod necesar adevărat, de netăgăduit? Un exemplu ar fi glorificarea Partidului Liberal în cărţile de istorie, acelaşi Partid Liberal pe care îl critică Eminescu de-a lungul întregii sale cariere. Dacă ce am învăţat despre implicarea noastră în războaie, despre alianţele semnate de România, despre partide politice ca Mişcarea Legionară, despre regimul antonescian şi multe altele nu sunt decît o viziune ce trebuie să ne fie inoculată de mici, pentru a gîndi tot restul vieţii într-un anume fel?" (p. 150)

Dacă trecem peste cele cîteva stîngăcii de limbă cărora nu le putem găsi, drept circumstanţă atenuantă, decît vîrsta autoarei, şi dacă sărim peste naivitatea cuceritoare a unui om care crede că un adevăr poate convinge prin simpla lui rostire, dacă aşadar privim substanţa şi nu accidentele cărţii, atunci ideile Mirunei Lepuş au acoperire în realitate. Şi chiar dacă nici una din ele nu e nouă, toate sunt un indiciu al gradului de luciditate la care a ajuns autoarea. Mai mult, ele dovedesc că tînăra generaţie nu este pînă într-atît de decerebrată pe cît am fi fost înclinaţi să credem. Peste cîţiva ani, Miruna Lepuş va scrie mai bine şi mai literar decît a făcut-o acum. Dar în nici un caz nu va scrie mai adevărat. Căci, într-un fel, întîlnindu-se cu adevărul, Miruna Lepuş s-a schimbat. Ba chiar s-a maturizat înainte de vreme. În această privinţă, volumul de faţă e certificatul ei de majorat cultural. Şi dacă o tînără născută în 1986 nu s-a lăsat păcălită de ideologia desfăşurată în programele noastre şcolare, atunci putem fi liniştiţi. Mai sunt spirite care ştiu adevărul şi care, atunci cînd vor găsi prilejul să-l spună, îl vor spune.