Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Poetica imaginii de Mircea V. Ciobanu

În orice casă, fie ea arhaicpatriarhală, fie modernă, există piese funcţionale, dar şi obiecte cu valoare sentimentală. La vreo revizie anuală sau cu prilejul unor reparaţii, descoperim instrumente impracticabile, nasturi de la vreo tunică istorică, mânere de la nişte dulapuri, azi inexistente. În anumite cazuri ele pot să redevină funcţionale, prin reciclare: mânerele pot fi aplicate pe sertarele unui dulap de la vilă sau, într-un trend retro, pe mobila din sufragerie. Iar nişte fotografii din album (obiect prin excelenţă sentimental) pot să obţină valoare de document.

Pierzându-şi utilitatea practică, obiectele pot „stoca memorie”, pot fi purtătoare de informaţie, ca piese de muzeu. Sunt atât de multe, încât noi, intermitent, le rărim, expediindu-le în pubelă. Nu au vreo altă funcţie decât evocatoare. Sunt inutile. Ca arta, ca poezia, ca obiectele de lux. Ele, de fapt, nu (mai) sunt obiecte, ci imagini ale obiectelor. Citate dintr-o epocă.

Uneori şi imaginile din cărţi, „funcţionale” într-un anume context (ilustrative, documentare, complementare textului literal ori substituind cu succes pagini scrise), pot să devină pur evocatoare, pur sentimentale. Imagini ale imaginilor, precum sunt paginile din manuscrisele vechi, reproduse în manualele de istorie. Ca „Planşele Enciclopediei”, citate de Barthes. Ca timbrele, cutiile de ceai, imaginile decupate din reviste şi hărţile de epocă sau secvenţele din benzile desenate, reproduse în Misterioasa flacără a Reginei Loana de Umberto Eco (având menţiunea: „roman ilustrat”), o carte pe nedrept trecută cu vederea.

Eroul romanului lui Eco, un anticar milanez (numele lui e iarăşi un citat: Giambattista Bodoni fusese un celebru tipograf şi gravor, autorul mai multor caractere tipografice, câteva din stilurile „Bodoni” le puteţi accesa la orice calculator, când alegeţi tipul de literă) îşi pierde memoria în urma unui accident şi încearcă să şi-o recapete cu ajutorul cărţilor. Nu îşi aminteşte nimic decât secvenţe din cărţile citite. O memorie cultă, informativă. Dar nu funcţionează deloc memoria afectivă. La o a doua fază a recuperării, personajul se deplasează în satul copilăriei sale. Aici, printre obiectele cu valoare sentimentală, obiecte ce reprezintă doar imaginile de cândva ale acestora, printre ilustraţiile din cărţile şi revistele copilăriei sale, eroul îşi recuperează, pas cu pas, emoţiile şi amintirile vii. Or, imaginea lucrează întotdeauna nemijlocit.

De-a lungul Loarei (un fel de hotar natural al zonelor culturale – altădată şi politice – ale Franţei, cum sunt Carpaţii pentru români), se revarsă o salbă de mărgăritare arhitectonice, cunoscute cu numele de Castelele Loarei. Fiecare dintre ele e ca un tom vechi pe raftul unui anticar. În aceeaşi zonă, beneficiasem (era acum un an) de o invitaţie la o moară veche, proprietate a familiei în a patra generaţie. Fiindcă şi la mine în sat a existat o moară de apă, îl sâcâi pe stăpânul actual cu întrebări. Îmi face o excursie, în timp ce oaspeţii servesc aperitivul la aer liber, scuarul din preajmă, îngrijit ca un gazon englezesc, devenind loc de barbecue.

Ne-am dumerit cu sistemul de reglare a fluxului de apă (similar cu cel de cândva, din Petrenii mei), cu angrenajul şi cu principiul de măcinare a făinii cu „piatra de moară”. Pe pereţii înalţi (deh, ca la moară) stau atârnate varii instrumente rustice. Exact aşa cum proprietarii castelelor expuneau pe pereţi armuri ale cavalerilor medievali, „morarii” actuali (moara e, în simbolistică, un fel de măsurătoare a timpului) au afişat pentru oaspeţii lor vestigii ale sătenilor de odinioară: sape, greble, coase, căngi, lopeţi, balanţe şi alte instrumente, rostul cărora doar îl presupuneam. Inutile azi, sunt şi ele „imagini”. Planşe pentru Enciclopedie. Ca şi moara. Oricine a citit sau răsfoit, cel puţin, Istoria… lui G. Călinescu, iar apoi a consultat, ca necesitate practică, vreun volum de Compendiu al aceleiaşi, o fi avut această senzaţie de inexplicabilă insatisfacţie. Şi nu e vorba de precaritatea informaţiei – un compendiu nu pretinde prea multe – ci de lipsa indispensabilelor imagini (unele: de epocă). Putem vorbi de o stilistică a lor şi de o anume funcţionalitate: portrete, fotografii „de album”; pagini de carte şi de manuscris; imagini de epocă. Aveam în faţă, inclusiv prin acest detaliu iconografic, nu doar o galerie de portrete literare, amplasate în ordine cronologică, ci o veritabilă istorie.

Selectarea imaginilor, ordonarea lor, scrierea legendelor (de rând cu redactarea vastei bibliografii) i-au luat lui Călinescu cam tot atâta timp cât şi scrierea Istoriei. Adevărat, spre sfârşitul cărţii, când imaginile de gen încă nu s-au acoperit cu parfum de epocă, predomină portretele scriitorilor (o greşeală strategică a autorului, imaginile ar fi obţinut expresie în timp). Dar în prima parte imaginile sunt pe cât de instructive, pe atât de expresive.

Cine va fi uitat barocul frontispiciu al ediţiei lui Pseudokinegeticos din 1874? Dar costumele de epocă ale protagoniştilor! Dar coperta „Lepturariului” lui Aron Pumnul, din care a intertextualizat Eminescu portretele celor care „au scris o limbă ca un fagure de miere”? Harta Moldovei alcătuită de Cantemir sau gravurile lui Asachi sunt pentru cititor tot atât de memorabile ca şi fascinantele nuvele critice. Citatele fotografice din vechile ediţii şi vederi din oraşele europene legate de formarea literaţilor români lucrează în mintea cititorului ca şi multiplele portrete ale clasicilor noştri, mari şi mici (uneori ai senzaţia că răsfoieşti pagini monocorde din albumele de familie). Nu mai spun de (foto)citatele din presa vremii, de litografiile reprezentând locuri legate deopotrivă de geografia, istoria şi literatura noastră.

Două modele anticipaseră pe teren european construcţia lui Călinescu: Histoire de la littérature anglaise (1864) de Hippolite Taine şi Histoire de la littérature française de Gustave Lanson. În al doilea caz, modelul nu era ediţia princeps, cea din 1894, ci ediţia ilustrată, editată de aceeaşi Casă Hachette, în 1923.

O bijuterie editorial-poligrafică. Un autentic film „de epocă”. Peste 800 de gravuri, de o bună calitate, povestesc istoria literelor, a contextului cultural, politic, economic, de rând cu textul scris. Istoria literară (sobră, academică, bine structurată, dar de o oarecare monotonie) deodată prinde contur, linie şi… culoare (printre cele vreo două duzini de planşe nepaginate, am numărat 15 color). Conştient de valoarea istoricodocumentară a iconografiei, autorul mizează însă absolut evident şi pe potenţialul lor emoţional, pe relevanţa lor expresivă.

Lanson începe cu imaginea, acolo unde Călinescu începe cu textul: acesta din urmă deschidea istoria scriiturilor române literal, adică de la Scrisoarea lui Neacşu (fără însă să-i publice fotografia). În oglindă, documentul iconografic care deschide muzeul lui Gustave Lanson este fotografia Jurământului de la Strasbourg, primul text scris în franceză şi unul dintre primele texte scris într-o limbă neolatină. Senzaţia cititorului este a copilului care intră într-un castel medieval sau deschide un manual ilustrat de istorie.

Imaginile nu se referă exclusiv la scriitori şi la subiectele literare: o miniatură reprezintă un spectacol medieval cu Misteriile Pasiunii, alta o copertă ornamentată de Ecaterina de Medici. O sculptură a lui Ludovic al XIV-lea e însoţită de un distih dintro odă a lui Corneille. Impozantul portret anonim al lui Racine sugerează autoritatea supremă a epocii. Capitolul V, „La Fontaine”, se deschide cu reproducerea unei gravuri din secolul al XVIII-lea, reprezentând casa fabulistului situată „dans l’ ancienne rue des Cordelieres a Chateau Thierry”.

Volumul doi (http://gallica.bnf.fr/ ark:/12148/bpt6k2208659) se deschide cu o planşă color, reproducând o pictură având ca subiect o lecţie a lui Jules Michelet la Collège de France. Michelet e prezentat între auditorii săi Quinet, Villemain, Guizot, Cousin şi Renan. Încă puţin şi în cadru ar fi putut să încapă şi cineva dintre paşoptiştii români, care au ascultat lecţiile lui Michelet la Collège de France (Edgar Quinet era căsătorit cu Hermione, fiica lui G. Asachi).

Imaginile sunt, adesea, „citate”: ele reprezintă ilustraţii din alte cărţi (d.e., frontispicii ale ediţiilor lui Moliere sau subiecte din Les Caractères de La Bruyere). Imaginile intră în dialog, polemizează, în versiuni diferite ale copertelor, cu ajustarea desenului la schimbările epocii etc. Cartea include scene din comediile franceze, dar şi scene din sala de spectacole de la Comédie-Française sau reprezentări teatrale cu prilejul unor târguri. Învie istoria, nu numai tabloul: sunt aici şi spectatori concentraţi pe subiectul piesei, şi simpli gură-cască, şi nişte jandarmi care îl alungă pe un spectator neagreat.

O gravură color e din genul kitschului dulceag: Victor Hugo dăruindu- şi lira oraşului Paris. Iar pe o altă pagină, un castel în ruine (subiect romantic predilect), desen al lui Hugo însuşi. O ilustrare a lucrului lui Flaubert asupra frazei: o fotocopie a unei pagini de manuscris pentru Doamna Bovary. Poate vreo singură frază întreagă, neştearsă, şi vreo alta adunată cumva din resturile ciornei. Celelalte, cuvinte, sintagme, alineate anulate ori refăcute radical. Ilustraţie perfectă pentru eseul lui Roland Barthes Flaubert şi fraza.

Barthes, în Planşele Enciclopediei, face o cercetare tipologică a imaginilor. Zece volume de planşe la Enciclopedia lui Diderot şi D’Alamert, de câte 300- 400 de pagini fiecare! Informaţia o egalează pe cea a volumelor textuale! Deoarece cea mai mare parte a eseului lui Barthes conţine descrierea imaginilor şi clasificarea lor, o lectură seacă, fără a consulta volumele, era incompletă pentru cititorul care eram acum câţiva ani. Parfumul acestui subiect revine acum, când păienjenişul universal ne pune la dispoziţie toate cele zece volume. Iată un link la o bibliotecă virtuală: http://xn—encyclopdie-ibb.eu/

Şi atunci „expoziţia” despre care vorbeşte autorul („trebuie să ne îndreptăm către planşele Enciclopediei aşa cum mergem astăzi la expoziţiile de la Bruxelles sau New York”) prinde contur real. Descrierea lui Barthes a unor domenii, d.e.: „Agricultura” (ordinea alfabetică pune o imagine aproape vergiliană la începutul primului tom) capătă dinamică („imaginea se mişcă”, observă eseistul) şi culoare, chiar dacă aici stampele sunt în negru-alb.

Clasificările prind şi ele contur, nu rămân numai un concept: „Acest obiect enciclopedic este, de obicei, sesizat de imagine la trei nivele: antologic, atunci când obiectul, izolat de orice context, este prezentat în sine; anecdotic, atunci când e naturalizat prin inserarea într-o mare scenă vie (ceea ce numim vinietă); genetic, atunci când imaginea ne livrează traseul care porneşte de la materia brută la obiectul finit; geneză, esenţă, praxis, obiectul este astfel sesizat sub toate categoriile sale: în măsura în care este, în măsura în care e făcut şi, în fine, în măsura în care face.” (Citez după ediţia Cartier, traducere de Alex Cistelecan).

Barthes constată, în această enumerare-clasificare, o anumită exemplaritate demonstrativă a obiectelor. După descrierea minuţioasă şi relevantă, cu elementul implicit al mirării (deşi, precizează el într-un loc, nimic nou în aceste imagini pentru cititorii din epocă), cu mitologizarea lucrurilor simple (nu este chiar Barthes cel mai indicat pentru asta, după Mitologiile sale, în care sacraliza spaţii şi obiecte „profane”?), urmează o secvenţă pe care am putea-o numi „Poetica imaginii enciclopedice”, cu explicaţia: „dacă acceptăm să definim Poetica drept sfera vibraţiilor infinite ale sensului, în centrul căreia este situat obiectul literal”. „Această vibraţie aparte, continuă Barthes, este, înainte de orice, o mirare.” Şi, în final, ca o demonstraţie absolută a poeticităţii: „De o manieră generală, Enciclopedia e fascinată, datorită raţiunii, de reversul lucrurilor: ea taie, amputează, goleşte, ea vrea să ajungă în spatele naturii.”

Răsfoieşti planşele de parcă ai parcurge un serial, o culegere de nuvele. Seria vizând ocupaţiile rurale (cu genericul: „economia rustică”) include şi ocupaţiile idilice ale personajelor poetice ale vreunui Coşbuc francez, şi ale Moromeţilor de oriunde, ale Baltagului universal. Un roman întreg (câteva zeci de planşe!) au un subiect cu variaţii: schelării, carcase, dulgherie. Construcţia şi structurile interesând deopotrivă ştiinţa, industria, enciclopedia şi literatura, aici se deschid perspective multiple de interpretare.

Accentul se pune pe ceea ce poate fi arătat. Seria de planşe dedicate chirurgiei e de două ori mai mare decât cea care ilustrează o întreagă ştiinţă: chimia (era mai puţin cunoscută? nu, pur şi simplu reacţiile chimice, spectaculoase în dinamică, îşi aşteptau o altă artă vizuală: cinematografia). Peste şaizeci de planşe sunt dedicate „orologeriei”, cu multe perspective de interpretare, având în vedere că desenele prezintă atât ceasuri diferite, cât şi mecanismele lor.

Planşele pot să prezinte, succesiv, cursuri ale unor discipline (geometrie, astronomie) sau ale unor meserii („Navigare”). Un domeniu numit „Istoria naturală” (zoologie şi botanică) ocupă aproape o jumătate din volumul V: vreo sută şaptezeci de planşe! Având în vedere că restul îl acoperă fasciculele cu referire la mineralogie şi metalurgie, avem un tom aproape unitar, cu referinţă la resursele (minerale, vegetative şi animale) ale planetei.

Călărie, marină, lăcătuşărie, caruri, carete şi căruţe, arta goblenului şi teatrul (ca instituţie, ca edificiu/ construcţie, ca maşinărie tehnică), strungărie… Bineînţeles că multe dintre imaginile de pe planşele Enciclopediei ne impresionează în mod deosebit odată cu trecerea timpului. Au, bineînţeles, şi ceea ce Eugen Negrici numeşte expresivitate involuntară. Dar examinate în detaliu şi în totalitatea lor nu le putem nega şi această intenţionalitate poetică, proprie oricărei imagini create de un pictor sau grafician. Este o artă.

Planşele Enciclopediei reflectă obiectele epocii. În bună parte totul se rezumă la mecanică, la acţiuni şi raporturi cauză-efect, ce pot fi ilustrate grafic în desene realiste. Ceea ce a urmat de la Diderot şi D’Alambert până la noi, până la nanotehnologii şi la… naratologie, poate fi exprimat azi doar în formule grafice specifice timpului. Ideea de personaj literar nu o mai reprezinţi cu un desen al lui Doré închipuindu-l pe Don Quijote, ci poate doar cu nişte tablouri de Magritte, la fel cum psihanaliza şi energia nucleară se regăsesc în vreun desen al lui Dali în genul Capul-ui nuclear al unui înger.

Vechile manuscrise erau dens ornamentate, dacă nu ilustrate: textul trebuia să delecteze ochiul şi mintea, deopotrivă. Stampele şi gravurile au fost inventate, în primul rând, pentru ilustrarea cărţilor, tehnologia lor venind din sfera tiparului. Lumea a citit romanele lui Dumas ori Jules Verne însoţite de ilustraţii (cum altfel să te dumereşti în conturul Insulei Lincoln?), iar istoria lecturii nu îl poate exclude pe Gustave Doré, familiar şi chiar indispensabil cărţilor lui Rabelais, Dante, Cervantes, Milton, Hugo, fabulelor lui La Fontaine sau poveştilor lui Perrault.

Ilustraţiile reproduc imaginile obiectelor, născute de memoria sentimentală sau deduse, reconstruite din informaţiile la îndemână, născând ele însele amintiri, sentimente, aducând informaţie. Un fel de arheologie imagistică aplică Răzvan Luscov în ilustrarea Crailor mateini, în ediţia recentă de la Humanitas. Un fel de sfumato, caracteristic acuarelei, aici obţine un parfum de epocă, un aer de arhaicitate, de istorie dulce, vagă, imperceptibilă şi indefinibilă, proprie fluxului narcotizant, selectiv şi capricios al memoriei, precum este şi romanul lui Mateiu I. Caragiale.

Pe de o parte, se pare că imaginea („material intuitiv”) a fost înlocuită, în timp, cu cuvântul, cu vorbirea, cu scrisul, care sunt mult mai recente. Pe de altă parte, evoluţia de la povestea vorbită la povestea arătată e, de asemenea, evidentă. Noi mai suntem la faza „naraţiunilor vorbite”. Or, dezvoltarea „artelor vizuale” denotă o fază avansată a civilizaţiei. Cinematografia e o continuare a romanului, a poveştii, nu a teatrului/ spectacolului, cum s-ar crede, deşi ambele sunt din sfera artelor vizuale. Noi nu prea îi înţelegem pe francezi, pasionaţi (şi azi!) de benzile desenate. Noi am acceptat, mai curând, arta bine digerată a telenovelelor, care şterg imaginea. Readucerea în spaţiul livresc-cultural a imaginii e o chestiune aristocratică, un lux, or, o carte bine făcută (obiect de artă în sine) presupune şi design, şi ilustrare pe potrivă.

Cuvântul invocă, imaginea evocă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara