Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Poemul visat de Ioan Holban

Poemul care deschide volumul lumină, încet din 2013 al lui Marian Drăghici (titlul îl repetă pe cel din 2004, în germană, licht, langsam) este unul care poate fi trecut în sumarul unei (încă) imaginare antologii a poeziei noastre din toate timpurile şi, deopotrivă, într-un alt timp, într-o altă vîrstă poetică reprezintă ceea ce se poate numi un text de manual, numai bun pentru o lecţie despre diferenţele dintre paradigmele lirice, în istoria succesiunii lor, dar şi dintre, cu o sintagmă obosită, „vîrstele creaţiei” unui poet de primă linie: „Nu mai scrisesem nimic de mult timp./ Toate acestea erau scrise deja./ Moartea ei după un deceniu de suferinţă./ Nici fir de poezie în capul meu./ Oarecum dus de pe lume fumez o ţigară, atît.// Suntem în 5 noiembrie 1993, înspre seară,/ eu, mormîntul proaspăt, crucea simplă de lemn./ Pîlpîirea primelor lumînări./ O tufă la doi paşi de mormînt./ Gîndul că la primăvară va avea flori de la această tufă./ Pînă atunci, mizeriile iernii o, brad frumos, fulguiala din martie./ Aprind lumînări./ Fumez o ţigară, atît.// Ajuns acasă frînt, incapabil de altceva decît să dorm,/ m-am întins în camera copiilor pe patul nedesfăcut./ Si iată, s-a întîmplat să visez./ Nu mai visasem nimic, de mult timp./ Toate acestea erau visate, chiar fumate deja./ Cum şi sunt: visate, fumate.// Ei bine, am visat – în somn instantaneu la ceas de seară –/ un poem dumnezeiesc./ Textul, scris pe aer, cu litere cursive aurii,/ se derula ţeapăn, lent, implacabil,/ de sus în jos, dinspre cer spre pămînt./ Senzaţia că acest text îmi aparţine de-acum/ era pregnantă, copleşitoare, extatică./ La trezire starea asta incomparabilă, s-a topit ca aburul./ Nici un vers în memorie, nici un cuvînt./ Ca în urma unei juisări/ o sfîrşeală în măruntaie dureros de dulce./ Şi fulguranţa acelei imagini a textului derulîndu-se lent,/ înspăimîntător de lent,/ dinspre cer spre pămînt.// Trag din ţigară./ Atît.// Într-un alt timp, într-o altă vîrstă poetică oho,/ pe cînd trăiam în interiorul poeziei ca într-un halou mistic/ visam adesea poeme./ Poeme extraordinare, dumnezeieşti!// La trezire, imaginea lor mentală se risipea cu ultimele/ rămăşiţe ale somnului./ Lucrul la poem – ţigara, cafeaua, pagina albă, goală –/ se consuma prin încercări (tatonări) succesive/ de-a rescrie poemul visat, «ideal»)./ O existenţă mai angajată, mai plină/ nici tîmplarul nu are./ Nici astronautul./ Nici moaşa comunală.// Poemele din somn, a căror lectură o face spiritul/ ca pe-o îmbăiere clandestină în lumina unei alte lumi,/ sunt cele mai teribile, stranii, pur şi simplu frumoase,/ din cîte mi-a fost dat să citesc./ Pe lîngă ele, acestea, scrise/rescrise, tipărite aici,/ au neajunsurile (ca să nu spun defectele)/ oamenilor în comparaţie cu presupusa, uluitoarea/ perfecţiune a zeilor.// Bref: mormînt simplu de om, de femeie./ cruce simplă de lemn./ O tufă de liliac la doi paşi de mormînt./ În mormînt, sub pîlpîirea primelor lumînări (înstelată de-acum?)/ vocea cu care am scris, rescris/ toate astea, în gînd”.

În poeticile de altădată, romantică şi simbolistă, visul era un refugiu, un spaţiu securizant, departe de asprele atingeri ale realului – insula lui Euthanasius –, unde poetul elabora textul. La Marian Drăghici e textul visat; visul transcrie ceea ce va fi fost deja scris altundeva, cu litere aurii, derulîndu-se încet, dinspre cer spre pămînt, asemeni scării lui Iacob pe care urcă şi coboară îngerii: visul, iar nu poetul „în vis”, elaborează textul: melcul e poemul visat, cochilia purtătoare e poetul însuşi, în formula atît de originală a liricii lui Marian Drăghici, al cărei „fir”, iată, nu se află „în cap”, ci în nescrisul ce aşteaptă să fie visat. Această aşteptare febrilă a poemului dumnezeiesc e starea poetului care, cu barba sa de patriarh, meditînd, se fixează, asemeni protagonistului său liric, pe „arborele muţeniei”; în afara visului pe care îl asumă eul mistic, totul e încercare mereu reluată, aproximare, forme incomplete, variante, nelinişti, nemulţumiri, versuri, într-o lume a batracianului ateu: cu pustnicii înrudit, poetul se poate recunoaşte într-o fotografie a bărbatului singur într-o casă pustie, iarna („o casă pustie iarna./ o casă pustie indiferent de anotimp/ pe malul fluviului, o hardughie în fond/ în care un bărbat singur/ stă şi fumează pînă noaptea tîrziu/ privind pe fereastră în gol,/ aşezîndu-se şi ridicîndu-se de la masa de scris/ nemulţumit fără să cunoască măcar motivul/ nemulţumirii sale. poezia? viaţa?” – fumătorul), avînd două vieţi: aceea din durata poemului visat şi o alta, anterioară, cînd decăzuse scriind versuri: „încă din timpul vieţii mele (n.1953 – m.2009)/ am decăzut scriind versuri la lima într-un bar./ lima toată este un bar./ lumea, ca să zic aşa, e lima./ nu-mi ajutau la nimic versurile./ nici să port cît mai discret în mine mormîntul femeii/ nici să-mi leg mai zdravăn şireturile la bocanci/ seara, cînd ieşeam în lima/ la un bar./ semn că poezia, cu sau fără majusculă,/ este altceva, şi mai ales altundeva./ nu în versuri./ nici măcar într-o carte de versuri/ cum pretinde aici la lima/ lumea din bar” (ukulele). Toată poezia lui Marian Drăghici – de la debutul cu Despre arta poetică (C.R., 1988), urmat de Partida de biliard din pădurea rusească (Eminescu, 1995), Lunetistul (Pontica, 1996), Lunetistul &cocoşul de tablă (C.R., 1996), Harrum, cartea ratării (Vinea, 2001), Licht, langsam (Wieser Verlag, 2004), Negresa (Vinea, 2005) şi lumină, încet (Tracus Arte, 2013) – e aşteptarea luminii poemului visat, într-o formulare profană a celebrei Evanghelii: cum acolo lumina Cuvîntului de la Început, în lirica lui Marian Drăghici, fraza luminoasă cu care începe ziua, prin care se transmite esenţa şi prin care vine mîntuirea: „cineva să-mi arate în fiecare zi iată fraza/ cu care trebuie să începi astăzi/ pentru a ajunge departe.// o frază puternică, luminoasă/ în stare a mîntui (justifica)/ oricîte obscurităţi ar conţine/ în urmă textul.” (eu, Martha şi Marcel); poetul e cel care se încredinţează cu totul departelui, luminii „cît ai aprinde un pai pe ape”, afirmînd izbînda eului mistic, a rugăciunii sale, asupra batracianului ateu, a terorii/ororii şi diavolului însuşi ( „o mogîldeaţă neagră şi lubricoasă”): „înlemnit de teroare şi oroare, ca desfiinţat/ (parcă aveam din umăr un ciot negru scrumit;/ închină-te cu un ciot negru scrumit)/ într-un chin ce părea eternizat/ apuc a spune din rugăciunea inimii/ primele trei cuvinte Doamne Iisuse Hristoase, atît –/ şi toată vasta încăpere cu prezenţa difuz infernală/ disimulată în liniştea bibliotecii a explodat în secundă/ ca să mă trezesc într-o baie de lumină, jilăvit/ de parcă înviasem cu mustăţi de motan faustic din morţi” (motanul faustic. o poveste de iarnă neterminată).

Poemul şi numele (Harrum) visate sînt, uneori, imprimate pe „fundul păhăruţului” prin care fiinţa explorează lumea de aici din adînc spre adînc, în adînc, înspre lumea de dincolo, pe creier sau în gînd, regăsind, de exemplu, iubirea unei femei ce nu mai este: „poate-n curînd am să-ţi văd faţa iubito/ cum de-atîtea ori am privit moartea în faţă/ sau mă rog, din profil/ în zilele cu dum-dum ale revoltei/ flanînd pe străzi/ în speranţa că am să te regăsesc,/ da, am să te regăsesc/ undeva departe în seara de după moarte/ lîngă un foc mic de vreascuri, lîngă izvor/ absolut ferită de oameni,/ absolut ferită de fiare,/ numai cu licărul stelelor deasupra şi în mişcări/ cu graţia goliciunii originare” (ceva mai real decît neantul). Alteori, poemul visat e fotografiat; cînd vine îngerul, se spune în lunetistul, poetul e aparatul de fotografiat prin care se fixează poemul transcris de vis, cum „sora anna, originară din kenya” îl fotografiază pe Iisus însuşi şi cum „acum doi ani/ doamna alicia villegas din spania/ a reuşit să surprindă într-o fotografie/ prima imagine a unui înger”, după o ştire consemnată în nimic decît poezia, peştele mistic & femeia lui iov.

Din lirica lui Marian Drăghici, vegheată de „figura” emblematică, simbolică a unei „bufniţe cu clopoţei fîl-fîl, lica-lica”, asumîndu-şi, adesea, o cromatică fauve (bîtlanul e purpuriu, inima e verde, ca şi sentimentul, moartea are ochi violeţi, iar penajul din coada şarpelui e de un „roşu-roşu interminabil”) şi o picturalitate postmodernă care dă adîncime imaginii poetice („tablourile” de pe simezele din „salonul refuzatului” se numesc o mînă de oase pe pajiştea de lîngă cer, autoportret cu rămureaua de scaiete, negresa cu armonică roşie, om cu faţa întoarsă din bufniţă în zi cu soare, dublu portret cu mustăţi de motan faustic etc.), rămîne firul de poezie care se deapănă în vis, cu litere aurii, încet, dinspre cer spre pămînt, în lumina timpului regăsit după ce poetul va fi dat tenebrei tot ce a fost al acesteia: în lumina altei lumi şi în rugăciunea inimii visează (imprimă, fotografiază) Marian Drăghici poemele din puţinele, dar atît de bogatele, somptuoasele sale cărţi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara