Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Poemul şi scrisoarea de Constanţa Buzea

O doamnă sensibilă, iubitoare de sonet şi slujitoare la curţile lui, mărturisea undeva că i-au fost de trebuinţă două luni ca să îndrepte, n-are importanţă la sugestia cui, unul din versuri în care se strecurase o silabă în plus. A reuşit s-o elimine, refăcând astfel muzica sonetului, fără de care textul lui rămânea pentru eternitate un fel de rebut inofensiv. Citind o mulţime de încercări literare de toate calibrele ale unor autori de diferite vârste şi inegală pregătire, am întâlnit destule cazuri care asociază limbajul poetic neapărat unor forme de exprimare specială, "poetică" de obicei de o desuetudine crasă, forme ce nu se regăsesc în limba vie, vorbită de respectivii autori. Dezgustul cititorului modern, şi aşa rebel, şi aşa intolerant astăzi cu ideea de poezie, şi aşa justificat prin lipsa reală de timp, se adânceşte. Pentru poezie, care are fani infinit mai puţin numeroşi decât fotbalul, fenomenul mi se pare normal, aşa a fost de când lumea, pentru poezie, aşadar, pe care, uimitor, toţi încearcă s-o facă, toţi vor să li se atingă sufletul de ea, toţi aspiră, şi-atât de puţini sunt primiţi să rămână, de asprul jude, care este timpul, în aura gloriei... Doamna în verde şi Vântul serii, poartă, stimate coleg, în modul cel mai naiv stigmatul desuetudenii de care vorbeam la început. însăşi intrarea într-un dialog concret cu natura şi fenomenele ei mi se pare expirat de-un secol (exemple: Rugat-am vântul serii; "când auzit-a vântul: "îţi recunosc puterea, mărite vânt de seară"; "Ascultă pământene! - îmi zise plin de ură/ Tu crezi că măreţia-mi de oameni se îndură?" Să nu se înţeleagă că am ceva cu unealta poetică numită personificare! Dintr-un muzeu al tropilor unde îşi are locul bine meritat, ea ar trebui scoasă şi folosită cu multă grijă şi respectul cuvenit. Pentru copiii care, scriind şi citind, se deprind cu posibilităţile, în vremi, ale limbii, de a se juca, de a-i percepe flexibilitatea şi armoniile, de a-i înţelege pretenţiile, formele gramaticale, plăcerea basmului, a textului vechi, tradiţia, capacitatea de a avea răbdare cu lucrurile vârstnice, personificarea a avut şi are un minunat rol. De aceea vă spun, riscând să vă supăr, că, poeziile dvs., stimate coleg, par poezii pentru copii: "Rugat-am vântul serii să-mi facă o favoare;/ Să se oprească-o clipă din marea-i frământare,/ Să-şi tacă şuieru^ şi ropotele multe/ Şi să coboare molcom suspinul să-mi asculte.// Când auzit-a vântul ce-i cer cu neobrăzare,/ M-a măsurat în grabă din cap până-n picioare/ Şi-a năvălit asupră-mi, cu gând să mă doboare/ Urlând în toată zarea că asta e sfidare.// -Ascultă, pământene! - îmi zise plin de ură -/ Tu crezi că măreţia-mi de oameni se îndură?/ Nu te-ai uitat la tine? - eşti doar ca o furnică/ Şi sigur şi simţirea îţi e la fel de mică.// - îţi recunosc puterea, mărite vânt de seară,/ Dar vino mai aproape să vezi că nu-s de ceară,/ Cerşind o mângâiere, cântând ca o vioară.// Sunt răvăşit de doruri, căci singur trec prin lume,/ Dar gândul mi-e departe: iubesc un dulce nume./ Şi-am vrut, o, vânt de seară, să-i duci a mea căldură,/ Să-i spui că-i aşteptată; singurătatea-i dură.// O minge ca o roată pe-obraz mi se prelinse,/ Iar vântul, cu uimire, furia lui îşi stinse. /Căldura mingiii mele răceala îi atinse/ Şi ca să-mi poarte dorul, aripile-şi întinse...". în fine, sentimental, cea de a doua poezie, Doamna în verde are în toată desfăşurarea ei, câteva lucruri frumoase, dar şi, cât cuprinde, desuetudine în exces şi un ligament precum trupu-ţi (care la alţii, din păcate foarte mulţi, perseverează în chipu-ţi, plopu-ţi, timpu-ţi, şi mă mir că nu-i deranjează cum sună!). Mai mult reproş nu v-aş aduce, deocamdată, căci pastelul dvs. poate fi perceput mai degrabă ca o poezie de dragoste, care şi desuetă fiind, poate impresiona pe aceea căreia i se adresează. Dar cred că am îndrăznit prea mult: "Stimată doamnă ce astăzi îmi eşti verde,/ Trecând pe lângă tine îţi simt parfumul fin/ Ce-mbată trecătorii şi printre nori se pierde./ De-aceea, dragă doamnă, mereu la tine vin.// Să ştii că din pruncie îţi tot admir odorul;/ Ce vara este fraged şi-l poartă vântul lin,/ E părul tău de aur, iar toamna îşi ia zborul./ De-aceea, dragă doamnă, mereu la tine vin.// Iar trupu-ţi mlădios se leagănă agale/ Cântat de triluri multe şi glasuri mii şi mii./ Nespuse vietăţi sunt slujnicele tale/ Şi tu mă-ntrebi, crăiasă: "la mine când mai vii?!"/ Veneam posac la tine să-mi tângui întristarea./ Şi-mi oblojeai durerea cum numai tu o ştii. Feciorii tăi sunt falnici şi răspândiţi ca marea/ Şi tu mă-ntrebi, crăiasă, la mine când mai vii?!// De-ar fi să cadă stele şi cerul tot cu ele,/ De-ar fi să plângă munţii, pământul tremurând/ Şi chiar de-ar fi în viaţă să fiu curtat de iele,/ Pe tine, ne-ndoielnic, te voi purta în gând.// Stimată doamnă ce astăzi îmi eşti verde/ Iar mâine ruginie, în tihnă dormitând./ Pădure... te implor: splendoarea nu ţi-o pierde!/ Iar eu, neîndoielnic, te voi avea în gând." Pastelul creşte în valoare în ultimele două strofe. Frumoasă, deosebită, compararea copacilor cu nişte feciori, apoi, apoi metafora răspândirii lor, ca marea, imensitatea vegetalului pe planetă, şi poetul care este integrat în vasta ei memorie, fac împreună un lucru frumos. (Paul Hac)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara