Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Poemul şi scrisoarea de Gheorghe Simion

De la Mânăstirea Agapia pornea către noi, acum aproape şapte săptămâni, o scrisoare şi câteva poeme semnate Gheorghe Simon, poemele rotunjindu-se, după dorinţa autorului lor, sub un titlu comun: Amin Agapia! Trebuie că este o gingaşă noimă în această alegere de sunete armonioase, căci în sudarea lor împreună parcă auzindu-se nu două cuvinte ci numai unul, şi acesta de două ori misterios. Amin fiind, cum nu toată lumea ştie, şi ce bine ar fi să aflăm, formula de încheiere a rugăciunii, şi însemnând Aşa să fie!... La vremea Amfiteatrului, autorul era un tânăr sosit din Moldova, sensibil, care scria versuri şi dorea să le publice în revistă. Activitatea lui literară era uşor umbrită de o altă preocupare, ieşită din comun, şi care-i absorbise tot sufletul, aceea de a sculpta în ceară. E un fel de a spune a sculpta, pentru că tehnica lui, din câte-mi aduc aminte că ne spunea, era a încălzi ceara divers colorată şi a o modela picurându-o cu precizie şi talent în lucrări plastice remarcabile. Erau timpurile cum erau, în anii 70 şi 80, şi versurile sale visătoare ca îngerii, şi ciudate, erau lăsate mereu pentru altă dată, şi de la o vreme autorul şi-a retras timid orice nădejde, şi n-a mai apărut prin redacţie. După care prietenos şi încântat ne-a adus să ne arate un album cu fotografii ale îngerilor săi transparenţi, ale sculpturilor sale în ceară... Să fie vorba, cumva, de alt Gheorghe Simon?

Şi iată acum scrisoarea lui de azi, care ni-l dezvăluie conform cu sumarele imagini cu sine din tinereţe pe care ni le-a lăsat, imagini şi sunete ce păreau şi atunci, alunecate dintr-un vis visat în alt vis: "Lumea înmulţindu-se, omu-i în scădere. Sufletul întrezărit e doar prinos de înviere. Verbul răsfrânt suferă-n unghere de spaimă sau, trădat, se răsfaţă într-o virtuală inter-faţă. Ruga mea e să

nu-mi pierd cumpătul. Să pot respira încă vocalele uimirii princiare. Iertarea-i de la Fiul însingurării când te pierzi în mulţime, cum i s-a întâmplat Mântuitorului şi lui Joyce, uzurpatorul, pe o scenă la un colegiu din Dublin. Scriu ca să învăţ a citi şi a muri. Poezia nu va elibera sufletul şi se va risipi ceaţa gri a nehotărârii. Nerăbdarea-i sfântă şi, pe alocuri, osândă, pentru cei plăpânzi. Agapia-i nemuritoare ca şi poezia în numele căreia în-semnăm litere neîntrupate, doar trucate în cele mai năstruşnice înscrisuri. Doar sufletu-i de vină! Dar cine-l mai vede? Refugiat în corpul literei, Cu iubire creştină, Gheorghe Simon." Şi Iată acum câteva din poeme, câte vor încăpea pe această pagină mărginită de aer alb. Impulsul de a elimina, din când în când, o sumă de rime şi de adjective diluante la urma urmei, ni l-am stăvilit şi l-am lăsat pe poet să-şi poarte singur de grijă cum o putea printre cititorii de diverse calibre şi gusturi din ziua de azi. (C.B.)


Calea ascetică


Rătăceau prin hăţişuri umbroase
întîlnindu-se chiar cu imaginea lor
răsfrîntă-n oglinda firii înşelătoare.
Erau mulţi încăierîndu-se verbal
şi nici o idee sprinţară nu-i îndemna la echivocuri
nici vreo veveriţă graţioasă
nu le tulbura privirea
fiinţa cea de-o potrivă cu firea
părea împresurată de frica de-a nu cădea
în prăpastia uimirii de sine.
Şi erau mulţi
amuţind de-nfricoşarea de-a rămîne doar unul
din tufişuri obscure
ar fi apărut vreo dihanie aţîţată
de hărmălaia atroce a grupului fratern
încît ai fi zis că se îndreptau spre infern.
Chicoteau pe ascuns strivind între dinţi
crenguţe crude din copacii cuminţi
şi aşa înaintînd pe cărare spre închinare
ramuri de alun îi binecuvîntau a întîmpinare
iar pe unde cărarea urma prin vreo desimne
li se trezea în minte cuvîntul din vechime
iar cîte-o ramură bine-arcuită de cel din faţă
lovindu-i fruntea celui din urmă
adîncit în sine şi fără apărare
făcea să se trezească şi duhul aşezării
în care Verbul întrupării va fi să locuiască.


Sufletul omului


Sufletul omului nu-i ceva de prisos
nu poate fi întors ca pe o haină pe dos
şi nici să-i scrutezi crochiul irizat
ca pe un text poetic sublimat.
Sufletul e viul transparent
prin care se strecoară duhul inocent
şi care face timpul mort să reînvie în prezent.
Şi cînd se întristează
dar şi cînd jubilează
sufletul omului e ca lumina în amiază
nici nu clipeşte
dar nici în amorţire nu-i
ci doar o încropire virtuală
cum se întîmplă cînd nu mai ştii să spui
şi nici nu se perindă fără umbră
iar tu îţi pierzi viaţa ca să-i dai de urmă.
Sufletul omului e pricină de-nvecinare
cu treimea sfîntă-n desfătare
şi nici un semn nu ni-l arată
decît prin moartea literei
transfigurată.


Pericol de moarte poezia


Pericol de moarte poezia
şi sufletul perindat prin intermundii
ameninţare de exterminare a clipei în casa de lemn
pocnind din toate încheieturile şi din toate fibrele
cînd lumina întîrzie prea mult pe suprafaţa-i lucioasă
înfiorată de sfiiciunea goliciunii imaculate a gîndului
care prea mult adastă-n contemplare
şi nici un semn
nici o literă scrijelată nu trădează
interioru-i devastat de viziuni precare
doar prin colţuri umbrite de spaimă
se aciuiază demonii închipuirii
ca nişte fantasme din trecutul fugar.
Pericol de moarte poezia
prin inoculare sub limita sublimă a sensului
haşurat prin coduri de bară
care obturează raţiunea sprinţară
prin uitarea cuvintelor
şlefuite bacovian
în sufletele moarte.
E un blasfem pentru creştinătate
îmi zice seminaristul milenarist de la Neamţ
unde s-a mai pomenit decît în Gogol seraficul
să se negocieze
ceea ce doar Sfîntul Duh în nerăbdare
ca să se fixeze
are putere ca să-ntemeieze.


Poemul se citeşte pînă la capăt


Clipele au trecut ca infinitivele lungi
prin urechile veacului
iar frazele se-nfiripau în amurguri sugrumate de spaimă.
Citeşti un poem
şi de fapt el te citeşte pe tine
lăsîndu-se citit
asumat
poemul se citeşte pînă la capăt
pînă i se pierde urma oricărui înţelesă
înţelesul ţesîndu-se-n tine
tu, cititor, înfrigurat şi-nfiorat
de-acolo se cuvine să începi
de la uitarea completă de sine
răpit de uimiri senine
mai departe e golul, prăpastia înţelesului, abisul
absenţa şi închipuirea autorului.
îţi trebuie curaj pentru a scrie un poem
dar şi mai mult pentru a-l citi pînă la capăt
se poate întîmpla ca la sfîrşit
să te-ntîlneşti cu tine
tu, cel adulmecat de-a lungul scrierii
răpit de prezenţa instantanee a Creatorului
adulmecînd cititorul pe care n-ai cum să-l ignori
decît scriind pînă mori.


Prefigurare


înfiorate sînt trăirile celui pornit să-şi caute părinţii
rătăcitori şi ei la fel de-nfioraţi şi sfîşiaţi
de-a morţii-apucătură
cum se rupe jertfit cuvîntul rostit
de-o inocent străină gură
şi-i mai aproape de-abisul cuceritor
cel ce-şi aminteşte-n amănunt
trecutul netrucat
cutremurător
şi-i mai aproape de-ncercarea morţii
cel ce-ţi imaginează
prefigurîndu-şi clipele înmugurite pe ascuns
şi timpul uriaş încremenit
ca o mirare cruntă
şi precum lumina jubilează
cînd fluturii-s în zbor de nuntă
atunci abia preaplinul înţeles
te inundă
iar eul precar te confundă
nimerind din greşeală
în loc de întrupare
o imagine virtuală.


Suflet suspendat


Viscoleşte-n pădure şi-n mine troieneşte amintirea
sufletul e suspendat între tărîmul imaginar al eului fugar
şi cel al numelui ascuns, de neatins, din prea înalt
prag al luminii pîrguite-n amar.
Iarna se arată ca un Dumnezeu rănit de moarte
fulgii albi levitează-n amiaza firii şi-a nemărginirii
iar Verbul copleşit de precaritatea clipei
e-mpresurat de-atîta infinire.
Şi din uitare se întrupează imaginea transparentă
pe măsură ce chipul întrezărit e transfigurat
prin figurile ascezei inspirate.
Viaţa irumpe aprig
iar ninsaorea e duhul neumbrit al lui Dumnezeu
şi-n care se-nfiripă
ne-ntrerupt
icoana minunată
a vreunui sfînt.
Nu-i rana vindecată şi nici desăvîrşirea imitînd o sferă
ci doar copilărie ahasveră
şi nici un de profondis
rostit în agonie
cum se desfată o vocală sfinţindu-ne pruncia
iarna îşi cerne-nstrăinarea de a fi
şi-n fulguire
veşnicia.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara