Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Poemele care s-au scris înainte de a exista scrierea de Ioan Holban

Se vor împlini curînd șaizeci de ani de la debutul în poezie al lui Ion Cocora în revista „Steaua“ de la Cluj; în tot acest (răs)timp, poetul nu a fost „privitor ca la teatru“, dimpotrivă, odată cu grija pentru propriul discurs liric, s-a uitat atent în preajmă și s-a poziționat, adesea în răspăr, față de evoluția paradigmelor poetice, la care a fost martor. Ion Cocora face parte din primele grupări de poeți, afiliate revistei „Steaua“; dintre aceia, Aurel Rău și Ion Horea, dintr-o generație mai vîrstnică și autorul Suveranității lăuntrice au mai rămas, ultimii mohicani, ceilalți citind acum la „Cenaclul din cer“, cum îi spune un „ludic“ de azi. Foarte prezent în poezia din stricta noastră actualitate literară – în ultimii treisprezece ani a tipărit șase volume: Ar mai fi de trăit, Oda Caligrafului sau Ficțiunile artistului la maturitate, Va fi o fugă, Într-o elegie cu obloanele trase, Viața într-un lacăt și, acum în urmă, Executare silită (Editura Palimpsest, 2016) –, Ion Cocora trebuie crezut sau, măcar, citit cu luare-aminte cînd scrie un poem precum Un delir desuet, „ars poetica“, într-un anume fel, o istorie dinlăuntru a poeziei noastre, unde se adună și multă amărăciune, ironie demolatoare, dar și adevăruri de necontestat; „Eu tot mai încerc să umplu pămîntul cu garduri de sîrmă ghimpată/ să le așez în fața ticăloșilor cum în adolescența mea/ poeții scriau poeme mobilizatoare și le scoteau pe cîmpuri/ să înghită hat după hat grăbind triumful marii colectivizări/ eu tot mă trezesc în zori să ascult cîntecul de mierlă/ deși știu că pentru voi e o bîlbîială un delir desuet/ societatea de consum îmi aruncă zilnic în creier pumni de alice/ pînă întreg devin un cap de copil carbonizat/ ah draga mea cum să te mai cuceresc cum să te mai asigur/ că scriu o carte genială că-ți vei găsi locul într-o carte genială/ curva de pe centură scrie o carte fata de pe bicicletă scrie o carte/ de ce să nu rămîi tu enigmatică și plină de semne de întrebare/ hai mai bine să ne bucurăm că viața e prosperă și cifrele/ cu profitul oamenilor de afaceri al întreprinzătorilor de tip nou/ au dat peste cap precum un virus memoria calculatorului/ hai să ne plimbăm pe sub o cupolă de bancnote ca sub tei înfloriți/ eu tot mai cred că aviara în ascensiune poate fi o alternativă la suicid/ că poeții de astăzi nu sunt paul celan esenin urmuz maiakovski voronca/ dimitrie anghel sylvia plath gherasim luca sau măcar pușkin căruia/ manipularea i-a reușit de minune pe vremea cînd duelul era duel“.
Asemeni multor colegi de generație, Ion Cocora a fost de față în momentele, nu puține, de ciocnire a paradigmelor lirice, din anii ‘60 pînă astăzi; evenimentele lumii literaturii sînt încă vii, chiar și într-un timp cînd „se trag obloanele“, într-o vreme în surpare, cînd cuvintele epuizate în atîtea „isme“, se cer reîncărcate cu sens, precum trandafirul rămas fără frunze și fără „sîngele privighetorii vii“, cînd păsările raiului au gîtul tăiat și „personajele“ de acolo mușcă dintr-un „măr reciclat de plastic“, iar erosul e precum îmbrățișarea lui Dumnezeu cu moartea, din poemul Cuplu de amorezi; poetul visează încă la Poemul care va fi fiind un „delir aromat“, o „pendulare între extaz și abandon“ și care se scrie în bătaia „clopotelor abisale“, într-un dialog continuu, adesea, contondent, cu Creatorul însuși, avînd un singur „bun comun“, cuvîntul cu care „să se tîrîie prin lume“, într-o ceremonie a scrisului ca o poveste de dragoste a semnificatului cu semnificantul, prinși în jocul erotic dintr-un pat matrimonial: „Nu e același lucru să duci în spinare o ușă sau umbra unei uși/ în ușa propriu zisă dacă vrei să te convingi că există poți izbi/ cu pumnii pînă încep să se învinețească să se umple de răni/ să strige cît îi ține gura deschide-te nu fi nemernică nu vezi/ că omul căruia aparținem suferă de mania ușilor închise/ nu e același lucru să porți pe brațe femeile alături de care/ ți-ai trăit viața sau să imaginezi o scriere spațioasă cît un pat/ matrimonial să faci dragoste în ea cu o femeie inventată/ pentru un astfel de ceremonial și să te întrebi cum va fi/ ce chiote vor scoate literele virgulele semnele diacritice/ și celelalte pauze dintre halucinații și stările tale critice“ (Nu e același lucru). Poemele lui Ion Cocora din Executare silită, ca și din cărțile precedente, nu sînt litanii, nici elegii, deși tonul elegiac „îl prinde“ cum nu se poate mai bine, deseori; se consideră și chiar este un poet (post)modern, alături de Virgil Mazilescu și ceilalți „onirici“, anunțînd nu puține teme și motive lirice ale generației ‘80: „aud ceea ce nu se vede/ văd ceea ce nu se aude“, „văd mai mult decît scriu“, „în nicio zi nu sunt ceea ce sunt“, spune Ion Cocora în poeme precum Această distinsă doamnă, Văd mai mult decît scriu sau O cîrtiță umilă, alăturîndu-se poeților care exprimă inexprimabilul. Ion Cocora s-a aflat totdeauna într-o zonă învecinată cu Avangarda, în orizontul exorcizării sinelui din sine, a poemului nescris și scriiturii străine de mîna care a împlinit-o și în discursul subtil polemic, țintind vederea secundă, ceea ce nu se vede, ceea ce se închipuie, ceea ce există fără a fi, adică, dincolo de privirea care, neștiind ce privește, patinează pe deasupra realului, mîngîind mereu o prezență în absență: „Prea multă poezie distruge poezia/ o bifează între numerele necîștigătoare la loto/ îi atîrnă de picioare lanțul ocnașului/ eu nu văd nimic din ceea ce se vede/ nici sacoșele din mîinile femeilor cînd se întorc acasă de la supermarket/ nici cuvintele umflate de prea multe vicii ca bășicile porcilor/ în care suflă copiii în ajun de crăciun și plesnesc/ de ce ești isterică iubito de ce urli de ce îmi înfigi unghiile în gît/ de ce la micul dejun îmi arunci cu vechile mele adultere și beții în ochi/ de ce nu ești somnolentă ca un cîine otrăvit pe o pajiște însorită/ de ce dracu nu te întorci între două file de calendar/ ca într-un sfîrșit de anotimp ploios/ eu văd nimicul din ceea ce nu se vede/ un iepure șchiop alergînd pe o sîrmă ghimpată/ praful așezîndu-se ca un discurs anti-poem pe limba greierului prostit/ de furnică să lingă un drob de sare în bezna de la capătul tunelului/ văd două paranteze minuscule între care pe un jilț minuscul un cheag/ de sînge minuscul așteaptă moartea să vină“ (Prea multă poezie).
Ion Cocora nu e nici lîngă poeții care „scriau poeme mobilizatoare“, nu vrea să știe nici de „acreala poeților tineri în cerul gurii“ și nici de cei pentru care, năruiți într-un discurs „anti-poem“, imaginația „nu mai face doi bani“, nu se lasă închis în poemul-domiciliu forțat, se ascunde într-un dulap sau în spatele oglinzii, ia distanță față de sine, fuge, se dă afară pe sine din sine – o Arătare fără ochi: „Mi-am împărțit viața fie că mi-a prisosit fie că nu/ cu te miri cine uneori să mă amăgesc că nu sunt singur/ alteori să mă iluzionez că nefericirea trage mai puțin la cîntar/ fără să mă gîndesc că moartea nu se împarte cu nimeni/ acum mă purtați într-o cușcă pe străzile orașului/ ca pe un animal preistoric sau ca pe poetul ezra pound/ ori poate ca pe mulajul copilului cu părul vîlvoi/ din care nu a mai rămas decît fantoma în extaz a vidului/ aproape că nu mai exist sunt o durere fără durere/ o umbră fără umbră un pămînt fără pămînt o arătare fără ochi/ la ce i-ar folosi ochii v-ați întrebat înainte de a-i auzi cum/ pocnesc ca nucile sub tălpile voastre“. Arătări, fantasme, absențe sunt și mulțimea femeilor întîlnite/ imaginate, în călătoria ce începe „dinaintea ceștii de ceai cu fructe de pădure“, care, iată, văd, și ele, ceea ce nu se vede: grațioasa, rîvnita, nefasta, mărinimoasa shalimar, „o creatură din colecția mea de automutilări“, stretenia, femeia care „calcă iarna peste ape“, tînăra „prinsă în somn în autobuzul bucureștisibiu“, tinca sau rada, „femeile fatale ale adolescenței mele“, o „nurlie necunoscută din tren“, mariana care primește, în dar, de ziua nașterii, un crap cît „peștele poetului“, scris de Nicolae Prelipceanu, vin din și se întorc în „inconștientul meu“, forma de a proteja nălucirile din viața ascunsă a imaginarului.
Nu e, iată, romantica temă a dedublării, cu poezia ca o „adiere cu flori de tei o alee cu plopi fără soț“, ci (post)moderna smulgere a sinelui din sine, cînd realul și imaginarul au aceeași înfățișare, cu imagini urmuziene sau, altfel, ca în grafica expresioniștilor germani ai anilor ’30 ai secolului trecut, asemeni celor din imaginile Gabrielei Cristu care (re)citește poezia din Executare silită într-o surprinzătoare și fină viziune plastică („Norul radioactiv ia forma unui sicriu/ calul mort mă asigură că nu e nicio catastrofă/ mă îndeamnă să nu stau prea mult pe gînduri/ și să-i încalec stafia/ tri li liu liu duce mort pe viu/ cîntă păsărelele frumos colorate din pălăria nebunului/ ce ar mai fi fost de spus iubito s-a spus/ în halucinația ta supraviețuiesc în siguranță/ am sentimentul că mă aflu într-o gară și că port/ o cucuvea în loc de cap pe umeri“ – O cucuvea în loc de cap; „Plouă cu potcoave de cai morți/ și feerice telefoane hermafrodite/ în limbajul intens colorat al drogatului/ uuuuu strigă el sunt o pasăre de cristal/ în pîntecul căreia cerurile și mările stau la taifas/ și pămînturile psihopate ies din ceață“ – Plouă cu potcoave), în sintaxa unui poet posedat de o imaginație crudă – un „cîntăreț“ al degradării și descompunerii, într-un secol în care „credința și blasfemia împart același sînge“. În partea cealaltă, în contrapunct, pare că s-ar putea regăsi, în cîteva texte, poetul care ascultă „vocea mătăsoasă a iluziilor“ și care își dă teme lirice, în „compoziții“ după tablouri (Car cu boi) ori fotografii (Într-o fotografie de epocă); în fapt, Ion Cocora rămîne robit realului din imaginar, unde (re) creează, numind, lumea însăși („scriu etichete și lipesc pe aragaz cuvîntul/ aragaz pe scaun scaun pe farfurie farfurie“, scrie poetul în Teritoriu dezafectat), căutînd cu disperare poemele care s-au scris înainte de a exista scrierea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara