Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Poeme lîngă o răsuflătoare a infernului de Ioan Holban

Liviu Ioan Stoiciu, Nous, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2015, 90 pag.

Autobiografismul este una dintre constantele liricii şi prozei lui Liviu Ioan Stoiciu, iar cea mai recentă carte a sa, Nous (Editura Limes, 2015), confirmă o dată mai mult faptul că materia şi materialul liric se află chiar înlăuntrul poetului, în zona fiinţei interioare, unde realul se forjează în maşinăriile visului şi ale coşmarului:

„Nedus la împărtăşanie de mic – am crescut/ doar cu mine însumi, dezamăgit, supărat, trist, pierdut pe/ o cale care n-are nici o legătură,/ nu mă mai uit în urmă, nici în sus, să cer ajutor./ Merg la întîmplare, fără/ gînduri de reabilitare a mea în faţa propriilor ochi, nu/ mai e nimic de făcut, am îmbătrînit/ încetul cu încetul, am coborît sub mine însumi, sunt un sub./ Parcă nici n-aş fi fost vreodată altul,/ nici n-aş fi trecut pe aici, pe unde se înalţă focuri şi se taie/ porcii, înaintea sărbătorilor de iarnă. Măcar atît./ Merg înainte cu capul plecat,/ îţi scriu cu sînge, adică, într-un vis nesfîrşit, am început/ să văd negru în faţa ochilor, stau ascuns/ acum în lanul de porumb de la marginea satului, că/ a apărut iar unul/ la mine înlăuntru care mă roagă în genunchi să-l/ omor şi-mi strigă: «N-ai curaj!/ N-ai curaj!»” (Sunt un sub). Liviu Ioan Stoiciu este, aşadar, un sub, se supune, fără a cîrti, unei forţe interne devastatoare care îi selectează memoria şi amintirileecran, îi sapă „mormîntul interior” odată cu neliniştile, spaimele, tăcerile şi dezabuzarea, îl duce cînd dincoace, cînd dincolo, construind un cuib al fricii pe unde trec năluci, lucruri necurate, semne ale fluidelor unor evenimente din viitor sau fantasme ale trecutului venind din „lumea cealaltă”, precum bunicul „în uniformă regală de gală”, poftind la o halcă de mămăligă putregăită ori oamenii din satul natal, asaltaţi de „cel rău”, demonizaţi, străbuni care se întorc în vizită, asemeni bunicului „răscrăcănat”; persistenţa acestor imagini din alt timp şi de altundeva, devenind reperele sigure ale unui real de-construit, naşte în mintea cititorului bănuiala că totul e o parabolă: lumea din/de sub e chiar lumea aceasta, în fiinţa ei. Acolo, sub, ne spune. Liviu Ioan Stoiciu e rău, e ca aici; din/de sub se vede o lume surpată în alcool, peste care s-a lăsat deznădejdea, pradă farselor negre, un ţinut al molîilor, „al tăcuţilor bakuba” şi al „veselilor baluba”, unde se ţin lanţ petreceri ale vrăjitoarelor într-un colţ „deasupra Palatului Cotroceni”, cu oameni care s-au familiarizat cu răul, ale căror chipuri „se rezumă la/ puncte sau linii desenate pe nisip,/ care figurează ochi, sprîncene şi gură, ce dispar/ la prima furtună?” (Cît cuprinde), dar admiră „frumuseţea mamei noastre comune, România”, cum se spune în Ia şi gustă, cu figuri de identificare precum acelea ale şontorogului pocit, „iluminat”, care va fi salvat oamenii de sub „puterea unor vrăji ruseşti”, figura „tînără” a unei cerşetoare cu turban, din faţa Muzeului de Istorie ori sufletele „celor plecaţi în căutarea/ unei lumi mai bune şi nemaiîntorşi în/ România, deveniţi sclavi în străinătate”: aceştia sînt oamenii de lîngă răsuflătorile infernului.

Lumea lui Liviu Ioan Stoiciu este o lume pe dos, ieşită din fire, care se vede prin ochii unui spînzurat de picioare, cum scrie poetul în Că s-a lăsat deznădejdea; iată omul care vine din viitor în poezia din Nous: „Se învîrte în jurul cîntarului vechi, «e din al/ doilea război mondial», are/ autorizaţie de funcţionare pusă la vedere, cît/ mă costă? Dă din cap, încrezător,/ se urcă, urmăreşte clapa de înălţime, pusă pe cap, cît/ am? În ultima vreme am dat semne/ alarmante de slăbiciune/ şi de împuţinare. «Că tot ceea ce era sigur, a devenit/ îndoielnic» – eu vin din viitor, din/ al treilea război mondial, iubitule, îi spune celui care-l/ cîntăreşte. Război care i-a afectat cu/ adevărat doar pe cîţiva «ca mine», sceptici... Plăteşte,/ din indolenţă, cu o medalie de război, pe/ care abia o primise – n-am/ bani la mine. Eşti nemulţumit, cantaragiule? Uite,/ ia şi urechea asta a mea – îşi/ smulge urechea dreaptă. Nu! Cantaragiul, îngrozit, o/ refuză şi o ia la fugă./ El rîde, sardonic: ai vedenii macabre, bătrîne, îi/ strigă din urmă şi-şi/ lipeşte cu scuipat urechea, la loc” (Vine din viitor). Poemele se scriu de o parte şi de alta a unui baraj psihic, într-un viscol sufletesc şi în adîncimile mlăştinoase ale lăuntrului: cuplul erotic e în violenţă, sînge, spaime, teroare, asasinat, în coşmarul unde, în faţa ochilor, se află doar „resturi de abator” şi unde totul e în zadar, iar fiinţa nu- şi mai poate îngădui nici măcar vaietul, geamătul, regretul, din cer căzînd doar picuri de singurătate. Protagonistul liricii din Nous este omul de-căzut, terminat psihic, cu minţile pierdute, primind din trecut doar imaginea unui rîu al morţii, departe de „vîrsta de aur”, născut cocîrjat în vîrsta de fier; „Se întoarce din drum, închide şi deschide/ ochii, e adevărat, nu i se pare? Vaca paşte pe malul/ rîului morţii. – Ai uitat acolo vaca, în/ buruieni, din copilărie, de la 11 ani? Nu mai ţine/ minte exact cîţi ani avea/ atunci cînd a uitat-o, dar cum de şi-a amintit tocmai/ acum de vaca asta, la bătrîneţe?/ Adună bălegar de vacă uscat, să aibă ce să ardă/ în sobă. Îşi/ trage piciorul drept sub el, aşezat/ la umbră, şi-şi scoate mîncarea din traistă – cu/ un profund sentiment de nelinişte,/ teamă şi tristeţe că a uitat de vacă atîta timp. Vacă/ lăsată la păscut în copilăria lui pe malul/ rîului... Nu! Se/ răzgândeşte, nu-i e foame destul, se ridică. Nu/ se poate. Şi pleacă mai departe,/ cocîrjat” (Uitată din copilărie) Din aceeaşi memorie vine şi Cantonul 248 din Adjudu Vechi, evocat într-o (auto)ironie atît de specifică scrisului lui Liviu Ioan Stoiciu care, oricum, ar fi trebuit făcut cetăţean de onoare al acestuia; mai ales că este singurul său locuitor.

Acestea sînt vestigiile derizorii ale trecutului; dar ce vine din viitorul trecut? Numai o cale a căderii pînă la starea de „dobitoci zdrobiţi pe dinlăuntru”, cum se spune în Matriţe: „Goluri, căderi în spirală, matriţe de lut/ ale spiritului lor, sparte,/ sparte de atunci de cînd unii au fost numiţi «Cei/ ce nu se vînd» – deşi alţii/ au susţinut că nu era nevoie oricum de asemenea/ dobitoci./ Dobitoci zdrobiţi pe/ dinlăuntru, căzuţi în adînc, fără nimic sfînt?/ Diavolul în persoană cerîndu-ne/ să fim umili, să stăm/ liniştiţi în colţul nostru şi «să nu ne ocupăm de nimic/ deosebit, că se ocupă el» – dintr-o/ silă de toate, rămaşi fără suflet, matriţe, numai piele/ şi os, matriţe umplute de vrăjitoare cu/ apa de la morţi…”. Liviu Ioan Stoiciu explorează lăuntrul profund, sinele de sub, unde fantasmele şi demenţa horei lor hipnotice iau locul icoanelor de la mănăstirile Buciumeni, Sihastru, Hadîmbu (pe care le explorează în a doua secţiune a cărţii, Jurnal Nous) şi trimit magicul nous în ficţiunea grecilor de altădată. Poezia din Nous, a aceluia care „a răsturnat totul pe dos şi s-a scufundat în/ el însuşi, de unde iese necunoscîndu-şi/ adîncimile, tot pierdut, tot ignorant – după o viaţă”, continuă o aventură lirică începută de la fanionul Cantonului 248 în urmă cu mai bine de treizeci de ani, singulară în poezia noastră de azi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara