Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Poeme şi aforisme de Gottfried Benn de Grete Tartler

Apariţia unei selecţii din poemele şi aforismele lui Gottfried Benn, 1886-19561, pentru prima oară în limba română, presupune un remarcabil curaj.

Merită salutat demersul traducătorilor şi comentatorilor Ioana Orleanu şi Mircea Barnaure de a se dedica poetului care, în definiţiile literare germane ale anilor ’40, era doar un „medic din Berlin” experimentând „exagerat” şi morbid literatura, dar care avea să fie privit ulterior ca uriaş al expresionismului german. Atât nefericitele intersectări cu politicile epocii, care au făcut din Gottfried Benn un controversat (deşi avea să-i fie recunoscută ulterior marea forţă de a trezi conştiinţe, de a tulbura „bunăvoinţa cu care ne privim pe noi înşine“), cât şi viziunile sale „monstruoase“, iar nu în ultimul rând, dificultăţile de transpunere a unei poezii suprapolizate, plină de „armonice“ rezonând profund în limba germană, au oprit, până acum, alte elanuri.
În prefaţa nu numai bine documentată, dar şi plină de talent portretistic a Ioanei Orleanu, Gotfried Benn este descris în toată întunecata, contradictoria sa strălucire: un „sfâşiat“ între plăcerile cărnii şi asceză, un muieratic atras mai ales de femei vulgare (sau excepţionale – pe lângă cele trei căsătorii a avut nenumărate aventuri, printre care şi cu Else Lasker-Schüler), un mizantrop chemat deopotrivă de societate şi de distanţa faţă de ea, de tăcere şi singurătate (într-atât, încât îşi avertiza musafirii să fie punctuali, să nu rămână mult şi mai ales să nu vorbească mult!). Personalitate dedublată, când burghez somnolent, când luptător „extrem de lucid, obosit dar nicidecum înfrânt, ...sigur pe sine şi pe al său «NU» aruncat Istoriei, Lumii, Cerurilor” (cu portrete extrem de relevante ilustrate de Mircea Barnaure), avea o latură robită simţurilor care se transforma, pe neaşteptate, în cele mai rafinatpolizate rime. Astfel, aflăm că necunoscuta inspiratoare a Orei albastre era o „găunoasă“ chelneriţă „pe care am iubit-o şi am urât-o şi căreia i-am căzut pradă. Mă înşela de un an de zile cu un negustor de brânzeturi care nu-şi putuse plăti poliţele, pe care le-a preluat apoi ea, în parte cu banii mei. Ştiam totul. Mi-am adus căsnicia până la graniţa extremă a periclitării, mi-era egal, eram dispus să mă duc dracului, dar negustorul de brânzeturi a fost mai tare. Era o tipă înaltă, slabă şi încărunţită, cu faţa sare şi piper; conversaţii despre rochii, bârfe despre afaceri şi frizuri: – Mă interesa. Eram sedus şi sufeream”. Numeroasele aventuri, dar şi încercările de a-şi păstra, concomitent, prietenele, soţiile, fiica din prima căsnicie (căreia îi scria săptămânal şi îi trimitea cărţi) au făcut din Benn, în aparenţă, un misogin. Şi totuşi, el a fost cel care, încă din tinereţe, sublinia drepturile femeilor, nu în ultimul rând prin cutremurătorul poem Curettage, scris în 1921 (îl citez, fiind şi bine tradus: „Acun- aceeaşi poză zace/ Cum l-a primit/ Şi coapsele i le desface/ Inel călit/ Capul curgând, fără durată/ Cum ar striga: / Dă-mi, dă-mi, înfiorată / Adânc te-aş bea / Trupul puternic, slab narcotic/ Şi puţin fu,/ Convulsioneaz-acum erotic:/ Doar tu, doar tu/ Pereţii cad, scaune, masă,/ De sânge, de ţesut sunt pline, / În îmbulzeala-arzând setoasă/ Imensă scufundarea vine”.
Nu-i de mirare că asemenea fragmente de „viaţă provocată” cu orice mijloc l-au plasat în ochii contemporanilor pe Gottfried Benn printre „bionegativii” şi genialii psihopaţi nu tocmai uşor de citit, de înţeles (şi cu atât mai mult, de suportat). Însă mai ales alunecarea sa în politică, datorită căreia a fost numit oportunist sau naiv (că ar fi încercat să „salveze” expresionismul, încercând să-l facă acceptabil naziştilor), n-au făcut decât să sporească încărcătura neagră a scrierilor sale, aşa că efectul s-a vădit contrar: Benn a fost exclus din Camera de Literatură a Reichului, cu interdicţie de a publica. Că descompunerea activează culori – precum în superbul Valse d’automne, 1940 (Copacii roş’ drenează, / grădini sunt la final –,/ culori care visează,/ dar glăsuiesc fatal./ ş…ţ O soarte- i, o soarte / - n grădinile la ţel, / eliberate- n moarte/ culori fel de fel” ) nu putea fi o scuză. Extrem de relevante rămân, pentru această perioadă, cele câteva sute de scrisori, citibile ca un jurnal, adresate lui Friedrich Wilhelm Oelze, „această sinteză între Oxford şi Atena”. După cum declara însuşi Benn, ideile dezbătute în corespondenţă (de exemplu tema „Nietzsche”) au fost deseori rezumate în creaţia sa literară. Poemele statice, apărute la câţiva ani după război, ca şi eseul despre rolul istoriei apărut în 1942, clarifică tensiunile prin care trecuse poetul.
S-ar putea scrie tomuri întregi despre expresionismul muzical al lui Gottfried Benn, cel care, în portretul făcut lui Chopin, pare a se descrie pe sine. Legat de cuvânt într-un mod primar, care „nu se poate învăţa”, poetul e convins că „puteţi să învăţaţi echilibristica, dansul pe sârmă, balansarea, alergatul pe cuie, dar să aşezaţi cuvântul într-un mod fascinant, asta puteţi sau nu, cuvântul este falusul spiritului, central înrădăcinat. – Problemele liricii, 1951).
În ciuda unor stângăcii, traducătorii nu sunt departe de „muzica” lui Benn. Puteau lipsi exagerările (care „înfrumuseţează” unde nu e nevoie – de ce să traduci, de pildă, Blaue Stunde, „Ora albastră”, prin Multalbastra oră? Şi să foloseşti prea des echivalentul „vineţiu”, care dă o cu totul altă deschidere semantică?), puteau fi corectate inutilele amputări pentru a „intra” în tiparul metric (precum „o vorb” „jumat” etc); dar ele sunt inerente începuturilor de drum. Poate că şi relativa nefamiliaritate cu subtilităţile limbii române conferă o anume creativitate (traducătorii nu se feresc să insereze cuvinte precum „etude” în loc de „studii”, sau, în spiritul mixajelor de astăzi, anglisme precum „cool”, „ladylike”, mai neaşteptate însă când e vorba de expresionismul german). Nu e uşor nici cu strictele reguli ale traducerii rimate în română, care interzic – în afara cazurilor de forţă majoră - rimarea de verb cu verb, sau substantiv cu substantiv (permisă în germană). Nu mai vorbesc de faptul că, prin nefrecventarea cotidiană a malurilor dâmboviţene, cei doi traducători pierd uneori simţul rezonanţelor ridicole (spunând, de pildă: „tu zi şi noapte eşti de tură”).
Dar, în ciuda unor asemenea imperfecţiuni, volumul Ioanei Orleanu şi al lui Mircea Barnaure adună destul de multe reuşite, meritând să fie păstrat în biblioteci. Îndeosebi Aforismele dezvăluie un sarcastic necunoscut cititorului român („Copacul german este teiul: dulce, intim şi poţi să faci ceai din el. |sta-i principalul. Din tot trebuie să-şi poată face ceai. Chiar şi din artă.”). Dezvăluie, desigur, şi un vizionar în privinţa evoluţiei omenirii: „Gunoiul pur, josnicia însăşi, nonvaloarea ca atare în ziare, cărţi, la teatru, în toate discursurile publice [...]. Fără scăpare? Fără limite? In aeternum? Cred că: da.” (Către F.W. Oelze, 21.03.1937). Dorinţa lui Benn de a fi înţeles ca autor realist („Marele poet este însă un mare realist, foarte apropiat tuturor realităţilor – el se încarcă de realităţi, este foarte teluric, o cicadă, născută după legendă din pământ, insecta ateniană” - Problemele liricii, 1951) lămureşte şi „enormităţile” de care fusese învinuit: „Lirica trebuie să fie ori exorbitantă, ori deloc” (op. cit., 1951).
De altfel, unul din principalele motive pentru care cred că lectura acestui volum va fi de neocolit sunt definiţiile date poeziei, „deja gata înainte de a fi începută, numai că el (poetul) nu-i ştie încă textul. Poezia nici nu poate să sune altfel decât sună atunci când este gata” (op. cit., 1951). Sau: „O nouă poezie înseamnă pentru autor, iar şi iar, să îmblânzească un leu, iar pentru critic să i se uite unui leu în ochi, când lui i-ar plăcea poate să întâlnească un măgar”. (op. cit., 1951)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara