Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Poeme de Morelle Smith de Simona-Grazia Dima

Absolventă a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Edinburgh, oraşul ei natal, distinsă cunoscătoare a limbii franceze, Morelle Smith este poet şi traducător. În prezent pregăteşte, la o editură londoneză, prima tălmăcire în limba engleză din creaţia ilustrei noastre compatrioate Dora d'Istria. A publicat şapte volume de poeme şi proză scurtă. Colaborează cu artişti plastici şi cu muzicieni, călătoreşte, îndeosebi în Franţa, unde desfăşoară proiecte culturale, în colaborare cu scriitori francezi. Îndrăgostită de ţările Europei de Est şi de lumea balcanică în general, are la activ numeroase călătorii "iniţiatice", care se oglindesc în poeme ce surprind, cu fineţe şi acuitate plastică, spectacolul mereu schimbător al lumii. Dinamismul unei realităţi aflate în perpetuă redefinire se materializează în instantanee pline de prospeţime, vădind o surprinzătoare capacitate asociativă. Sensibilitatea este delicată, emoţia se cenzurează atent înainte de a atinge pragul critic, refuzând jubilaţia extatică, natura, confratern percepută, este, de fiecare dată, părtaşa trăirilor omeneşti.


Conturul tiraniei pe cer
(pentru Gajda Mema Toptani)

M-am dus cu ea la plimbare, să-i văd balconul -
de-acolo se zărea ca-n palmă oraşul,
prins parcă-ntr-o cursă nebună pentru spaţiu,
explozia de culori înscrise pe zare cu cretă
părea să schiţeze harta
unor armate în plină expansiune.
Doar pinii de un verde închis, ramurile lor
aplecate şi strânse de vânt, tot atâtea şaluri
azvârlite peste umăr, erau în stare să te convingă:
nu, n-ai descins în curtea unde un arhitect
şi-a aruncat de-a valma frânturi
din capricioasele sale visuri nefinisate.

Singure acoperişul scânteietor al moscheii
şi suplul ei minaret
dau un aer de bună rânduială, de seninătate,
agresivelor blocuri turn ce se-nghiontesc să-şi facă
loc.
Soarele zilei târzii dăruieşte priveliştii
o lumină aurie, uimită.

În oraşul acesta trăiesc de când mă ştiu,
iar serile, când se mai domoleşte vipia,
stau aici la aer, îmi spuse ea.
Am fost martora multor întorsături ale sorţii -
fiindcă cei din familia mea erau "indezirabili", înţelegi,
părinţii mei n-au fost comunişti -
tatăl mi l-au întemniţat, pe mama
au surghiunit-o-ntr-un cătun de munte,
o dată pe lună mergeam,
împreună cu bunicii, s-o văd.

În acelaşi chip s-a pierdut frumuseţea,
moscheile şi bisericile noastre-au fost
vandalizate, uneori chiar distruse,
şi nu cred că toate aceste clădiri ţipătoare,
obraznice, au să le poată înlocui vreodată,
nu, doar moscheea şi turnul cu ceas,
laolaltă cu statuia eroului nostru Skanderbeg,
au dăinuit, neschimbate, de-a lungul zecilor
de ani, ele sunt unicele edificii
legate-n vreun fel de amintirile,
de fiinţa mea - şi totuşi, iată-mă,
o "indezirabilă", la rându-mi,
cea mai mare parte a vieţii,
iar dincolo de balcon
am întreg oraşul întins la picioarele mele.
E o vedere minunată, nu crezi?

De un alb-gălbui ca smântâna,
oraşul masiv, aurit de raze,
se dilată-n arşiţa amiezii.


Noapte ploioasă în Edinburgh

Îmi închipui că oriunde trebuie să fie mai bine
ca-n locul ăsta, depou al vremii rele, garaj al ploii,
cap de linie al norilor cu vechi socoteli de achitat.
Revăd în minte o listă-ntreagă, destinaţii
cu mult mai agreabile, mă antrenez gonind imaginar,
ca pe o gamă, de parcă repetiţia asta, întocmai cum ai sufla
din foale în jăratic, ar face să scapere mohorâta,
jilava mea viaţă, eternă aversă-nspumată,
i-ar dărui o flăcăruie, destul să mă învigoreze,
să-mi reverse căldură, până la pârjolire,
ca să pot deveni astfel ceea ce dintotdeauna
mi-am dorit să fiu.

Cu gândul la omizi, la crisalide,
mă certam aprig cu potopul de sus,
din adăpostul meu precar, într-o poartă,
cu ziarul, ce mi-l pusesem, în van,
apărătoare, făcut o cocă gri,
lipită de piele,
zdrobită de partea de jos a uşii.

Câteva ore mai târziu, trecând pe lângă Café Royal,
tot ce-mi păruse încurcat şi haotic la culme,
o experienţă a durerii, senzaţia că sunt un impostor
în propria-mi viaţă, veşnica tânjire de-a mă afla
în oricare alt loc decât aici
şi de a face orice alceva decât fac în prezent
dispăru, aspirat, absorbit, ca şi cum, dând colţul,
m-aş fi transformat într-o gură de canal.

Mă dureau umerii de la căratul atâtor cărţi;
picioarele-mi
erau leoarcă, după ce călcasem în bălţi fără să le observ,
iar băşica de pe un picior, întruna frecată de pielea
udă-a pantofului, mă durea la fiece mişcare. Deodată
am avut revelaţia că toate astea, în loc să fie
simptomatice pentru o viaţă văduvită de voioşie şi râset,
erau comice la culme. Simplul gând că singură-mi
pusesem atâtea beţe-n roate mi s-a părut brusc nostim şi
caraghios, încât slăbiră funile nemiloase din jurul inimii,
care-o legau de-un simţământ al propriei importanţe,
ca şi de-acela de a-şi plânge de milă.
Inima-mi evadă, deşi eram pe stradă -
acum înaintam în altă lume.

Căci totul intrase în comuniune,
arborii şiroind de apă, străzile-ntunecoase
şi picurătoarea lumină a stelelor,
ce-şi răspândea unda în sufletul meu.

Barcă
Vocea ta - îmi făureşte spaţiul unde, cutezând
să intru, voi vieţui eliberată. E-o călătorie
afectuoasă, precum îmbrăţişarea unor arbori. Ei
îşi îndoaie ramurile, se pleacă de grei ce sunt,
se leagănă un pic, să facă loc degetelor
ce-apasă eterul şi modelează forma cuvintelor.
De-ndată ce ţi-am auzit vocea, am ştiut:
barca-i acolo, m-aşteaptă, să-mi întind trupul
şi cuvintele, în voie, fără-a mă scufunda.
Purtată lin de-această barcă blândă.


Trenul-râu
(cu trenul personal prin Slovenia)

Trenul-râu te scoate dintr-o lume
şi te proiectează într-alta,
fiindcă-i atât de lent, de modest şi de familiarizat
cu pacea peisajului, nici n-ai bănui că-i un tren
internaţional,
până nu-ncepe-a se plia pe cursul apei, a-i urma fidel
meandrele şi coturile. Pare un uriaş ce răvăşeşte
muşchii pădurii, îi simţi degetele printre nodurile
de frig şi căldură, de teamă şi dorinţă,
în care te-ai preschimbat. Te-ajută
să scapi de tot ce te-apasă.
Nu zăboveşte mult în gări - unghii de cretă
la marginea munţilor, pe unde, oricum, nu trece
nimeni.
E trenul de noapte, ce sapă tuneluri prin pielea,
inima şi tăcerea ta. Trenul-vreme, trenul-ploaie,
strecurat printr-un coridor de lumină.
Râul îi întruchipează memoria, suflul,
ştiinţa de a aşeza o lume-n plutire
deasupra alteia. Dacă sarea te face uşor
şi te menţine la suprafaţă, apa dulce a râului de munte
te poartă peste graniţe, devenit una cu el.
Ca prin acordurile unei armonici,
tocmai îţi aduci aminte ceea ce eşti cu-adevărat
şi ceea ce-ai fost dintotdeauna, căci nu memoria
ţi-o pierzi acum, ci uitarea.


Într-un parc din Tirana

Băieţii s-au oprit din joacă,
aerul până adineaori înveselit de ţârâitul greierilor
pare acum un suspect întârziat.
Oile trec pe potecă, iar eu am o cireaşă în gură,
o cireaşă de un roşu închis, strivind-o,
la tine mă gândesc, Patrice.
O libelulă-nfometată-mi dă roate.
E seară şi-ascult broaştele
şi singuraticul cuc,
şi pe tine te-ascult,
pe jos e-o grămadă de sîmburi.
Soarele-alunecă-n spatele lacului,
dezlipit, ca-ntotdeauna, de pământ,
spre-a elibera noaptea din chingi.
Pe urmele lui, lumina protestează un pic,
dar îşi strânge lucrurile, liliecii bat din aripi, neliniştiţi.
Haideţi, lilieci, să ne urnim din loc,
şopârlele şi-au găsit deja pietrele
sub care să se culce, vă invit
să-l însoţiţi pe-acest călător pe cărare care sunt,
pe-acest vânător de urme care se gândeşte la tine.
Îndrăgostită până la durere de-această seară,
aş vrea parcă să-ţi dăruiesc din ea,
când un liliac silenţios
se năpusteşte-n picaj peste umărul meu.