Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Poeţi greci contemporani Nikos Kranidiotis de Ion Brad

În ampla mea antologie publicată în 2003 cu acest titlu, l-am inclus şi pe cipriotul Nikos Kranidiotis.

La textul de-atunci, reprodus parţial mai jos, şi la cele 11 poezii publicate, ţin să mai adaug câteva, traduse recent, ca un semn de omagiu poetului militant pentru cauza libertăţii Ciprului, pământ aflat şi în prezent în atenţie internaţională.

Nikos Kranidiotis este unul dintre cei mai de seamă scriitori greci al Ciprului, un poet de vastă cultură şi de mare sensibilitate, devenit atenian prin adopţiune, ca ambasador al ţării sale timp de 18 ani, mulţi dintre ei fiind şi decan al Corpului Diplomatic. În această calitate în care i-am succedat, cu emoţiile novicelui, cu stima cuvenită unui prieten literar de cea mal aleasă calitate. Dacă poezia sa este impregnată de dragostea ardentă pentru peisajul insulei în care Afrodita s-a întrupat din spumele mării, în acelaşi timp ea este profund marcată de spiritul viu al istoriei. O istorie frământată, pusă mereu la încercare, timp de peste trei mii de ani. De aceea, vom găsi la el, ca la orice veritabil aed, descendent din poemele homerice, darul de-a face ca peisajul să devină motiv mitologic şi evocare istorică. Împletindu-şi strâns viaţa cu lupta şi cu poezia, Nikos Kranidiotis a dat o dimensiune aparte prezenţei sale în acest spaţiu balcanomediteranean, fiind un admirabil ambasador al lumii spirituale elino-cipriote, în care se interferează tradiţii străvechi ce ne apropie şi ne întorc la atâtea rădăcini comune.

Reprezentându-şi ţara, ca ambasador, timp de cinci ani, şi în România, fiind în acelaşi timp acreditat şi în Italia, Iugoslavia şi Bulgaria. el a dovedit o imensă şi neistovită putere de muncă. Sensibilitatea poetului a dat o mare distincţie diplomatului. L-am observat mereu cum ştia să facă din împrejurări protocolare, uneori rigide şi banale, momente de autentică dezbatere politică şi filosofică, de aleasă cozerie artistică, împrumutând climatului amical pe care-I crea căldură şi intimitate umană, dar şi elevaţie şi strălucire intelectuală.

Până să ajungă aici, a parcurs, cu tenacitate şi dăruire, un drum lung şi de atâtea ori exemplar.

Fiul lui Ioan şi al Polixeniei, oameni simpli, de origine modestă, Nikos Kranidiotis s-a născut la 25 noiembrie 1911 la Kyrenia, în Cipru. Imaginea acestui orăşel-port la Marea Egee, aşezat la umbra muntelui Pentadactil, va reveni mereu în poezia sa.[…]

[…] Ceea ce dă un farmec aparte liricii sale este tocmai elementul „cipriot“, peisajul devenit biografie reală şi motiv mitologic, detaliu biografic transpus la scara istoriei, mitologia slujind ca metaforă prezentului. Zeii se amestecă permanent printre oameni, îmblânzindu-le suferinţa, aşa cum aceştia le umanizează zeilor urcuşurile şi căderile, afirmaţia şi tăgada, dând meditaţiei lirice un halou neobişnuit, o tonalitate adeseori tragică, în nota bună a clasicismului elin.

Paleta poetului este mult mai largă şi n-aş vrea s-o sărăcesc prin explicaţii prelungite. Nici un motiv, dintre cele ce aparţin omenescului, nu absentează. Acorduri orchestrale, polivalente, alternează cu partituri solistice, dând farmec şi originalitate poeziei lui Kranidiotis.

Cât priveşte valoarea socială şi morală a operei sale şi mai pregnantă în atmosfera de după catastrofa din 1974, socotesc edificatoare aceste cuvinte pe care i le-a adresat poetului arhiepiscopul Makarios: „...Exprim profunda mea apreciere faţă de opera dumneavoastră literară, care deţine de mult o poziţie aleasă în istoria literelor greceşti. Contribuţia dumneavoastră la crearea vieţii spirituale a insulei noastre a fost, din toate punctele de vedere, importantă şi valoroasă“.

O soartă nemiloasă a făcut ca fiul său lannos şi nepotul său Nikos să piară în avionul care tocmai intra în spaţiul aerian al României (anul 2001 ), ţară iubită de poetul şi diplomatul Nikos Kraniditios, decedat la Atena în 1997.

Palimpsest

Viaţa noastră – un palimpsest
cu imagini suprapuse:
cele mai vechi – încărcate de frumuseţe
şi de greşeli.

Cele mai noi – zbârcite
de uzura timpului,
astfel încât înţelepciunea lor
Să nu ne fie de nici un folos.

Viaţa noastră – un palimpsest
cu feţe succesive suprapuse
agonizând de frica morţii.


Prăpastia libertăţii

Neînţelese, mistice puteri
ale lumilor necunoscute, monahale,
cu nişte voci fără sfârşit
ale stelelor ce mor
seamănă-acum rugăciunile noastre
zadarnice.

Noaptea acoperă cu vălul ei
sfârşitul neîmplinitei speranţe,
ca un meteor se leagănă neagra furtună
în sălbaticul vuiet al trăsnetului.

Vor veni şi ultimii supravieţuitori
ai cutremurului care ne-a izbit ţara.
Dar cine poate să-ntindă podul
peste prăpastia libertăţii-aparente
în cimitirul ucisei virtuţi?


Învierea

Ne-a rămas în amintire, precum steagul zdrenţuit
al soldatului ce moare înainte de-a fi murit,
precum visul ce-ncolţeşte –
floare pe un munte infernal –,
precum plânsetul din urmă
al mielului înjunghiat pascal.

Învierea Ta, Isuse, am slăvit-o în genunchi.
Dar cu degetele noastre, precum Toma, căutam
semnele că-ntr-adevăr a fost biruită moartea
şi că sacra arătare se va-ntoarce, pururi vie,
dintr-un cimitir de gheaţă părăsit în amintiri.


Visurile din vara aceea

Atunci, pe drumuri; numai ovaţii
preamărind idealurile şi pistoalele
ascunse în coşurile cu flori,
morile de vânt care trosneau
sfârşitul unui imperiu.

Visurile din vara aceea
erau concentrate în palmele adolescenţilor
în care pulsul bate
ca-n inima leilor,
cu clopotele mănăstirilor
zidite de împăraţi bizantini
pe înălţimile bătute de vânt ale ţării.

Răsuflarea lui Dumnezeu
plutea peste pământ, peste mare.
Dar „vorba tiranului a precumpănit
Şi-au fost pârjolite vieţi preacurate“.

Acum îi plângem pe cei pieriţi
lăsându-ne visuri neîmplinite
şi minunea pe jumătate.


Aniversarea

După ce ne-am cinstit morţii cum trebuie,
ne-am dus pe la casele noastre,
am deschis calendarele
să aflăm tâlcul gloriei lor.

Erau însemnate multe-ntâmplări în ziua-aceea
şi ne-a prins uitarea rememorându-le.
La fereastră cădea umbra
primului stol
şi pe vârful dealurilor
lătrau câinii sălbatici.

Oamenii-şi târau soarta
prin frigul umed
şi gloria eroilor părea
o sămânţă gata să încolţească
dacă soarele le-ar lumina visele,
dacă vântul ar face să freamăte
steagurile alb-albastre
în mâinile copiilor.

Nimeni nu-şi mai aduce aminte
de cetatea albă
ce stăruia aici înaintea cutremurului.


Ciclul corupţiei

O slujbă divină oficiază-n inima noastră
moartea şi noaptea.

Printre noi, întunericul necunoscut
şi destinul care pândeşte.

Nu mai vreau să văd înainte
Sfinxul cu-ntunecatele enigme.
Nu mai vreau experienţa îndoliată a suferinţei:
Tragica întemeiere a lumii,
Prometei înlănţuiţi, profeţi ucişi cu pietre.

În ţara morţilor
planează
vieţile celor iubiţi din trecut.
O, zei, faceţi să se-nchidă ciclul corupţiei,
să vină purificarea fără dureri!


Filioque

Adversar al lui Palamas era Varlaam
şi cu toate că n-a rămas în istorie
era înţelept, avea idei preacinstite,
dincolo de superstiţiile vremii.
Diferendele noastre cu Papa, zicea,
sunt fără temei,
căci necercetate sunt căile Domnului
şi religia dragostei nu se reazimă
pe purcederea Sfântului Spirit
de la Tatăl sau de la Fiul.

Dar superstiţiosul Cantacuzinos
l-a alungat pe Varlaam
şi l-a uns pe Grigorie Palamas
arhiepiscop al Tesalonicului.


Nobila doamnă Maria Manuil Xiru

În anul de graţie
una mie trei sute cincizeci şi şase,
nobila doamnă
Maria Manuil Xiru,
în vârstă de şaptesprezece ani,
a părăsit lumea, chemată la Domnul.

Evlavioşii părinţi, în memoria ei,
au închinat o icoană
a Pantocratorului
bisericii Sfintei Fecioare
Hrisalimotessa.

În uniforme de mari dregători,
zugrăviţi, sub icoană,
ţin de-o parte şi de-alta
efigia stranie-n frumuseţe-a Mariei.

Şi astăzi, după şapte sute de ani,
din mormânt, nestricată, răsare
frumuseţea ei fără seamăn
pătrunzând ca fulgerul la ceas de furtună
în gândul acelora care zăresc
în venerata icoană
funebra efigie, veşnică totuşi,
a preafrumoasei Maria.

Poeţi uitaţi

Când seara clopotele bat
risipind ecouri de muzici celeste,
răsună în jur nebănuita jelanie
şi plângerea poeţilor uitaţi.

Nimic nu egalează durerea lor
Nimic nu le vindecă sensibilitatea rănită
de lumea aceasta coruptă şi vană
în care totul se naşte-ntru moarte.

Poeţi uitaţi! La orizont roteşte –
ceaţă de doliu – durerea voastră,
un nor posomorât, uitat,
pe care-I târăşte vântul în voie
înecându-ne seara-n coşmaruri.

Prezentare şi traducere de Ion Brad

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara