Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Centenar:
poeţi ardeleni – profeţi ai unităţii naţionale de Ion Buzaşi

„ca-n basme-i a cuvântului putere...”. Poetul are dreptate: cuvântul poeziei înnobilează spiritul uman, înflăcărează conştiinţele, îndemnându-le convingător la acţiuni energice spre binele umanităţii. De aceea Andrei Mureşanu constată cu justeţe că „poezia a fost şi va fi totdeauna apostolul libertăţii, cu care ea este aşa de strâns rudită”. Vorbind despre trăsăturile specifice ale literaturii române, Tudor Vianu subliniază, printre altele, şi caracterul ei social-militant, iar în strânsă legătură cu remarca esteticianului român, Ion Chinezu consemna în eseul Gânduri despre Ziua Unirii că „actul de la 1 Decembrie 1918 e plebiscitul ce însumează nu numai adeziunile unei generaţii, ci ale tuturor acelora ce ne-au precedat şi care, nădăjduind şi crezând în această zi, ne-au pregătit-o pe tainicele drumuri ale sângelui, ale graiului şi ale datinilor”. Cuvintele criticului de la „Gând românesc” sugerează o abordare a poeziei transilvane, din perspectiva aspiraţiei spre unitate naţională, care este ideea – forţă şi totodată tema ei fundamentală.

Din vorbe dăltuite frumos de cronicari „de Neamul românesc şi Ţara românească”, ideea unităţii naţionale capătă mai multe şi variate argumente în scrierile reprezentanţilor Şcolii Ardelene, iar în paginile Ţiganiadei lui Ion Budai-Deleanu avem o viziune profetică asupra Unirii, printr-o alegorie, înrudită ca formă cu basmul popular: după numeroase peripeţii, Parpanghel ajunge la „raiul... frumos”, unde tatăl său, mort de mult, i-l arată pe Jundadel, strămoşul lor. Acesta îi dă un inel miraculos şi-l pofteşte să privească prin el într-o fântână adâncă:

„Zării întâiaşi dată trii fete
Dă împărat, ca când ar fi robite,
Amar plângând, nici voind să încete;
Pre tâlhari cu lacremi umilite
Să sâlea să plece spre omenie,
Iar ei n-arăta nici o sâmţire.
Două dintr-înse era îmbrăcate
Ca neşte doamne stăpânitoare.
Dar totuşi făcea slujbă dă argate;
Iar una, în văşminte ovilitoare
Dă roabă, era silită a face
Orice răpitorilor săi place.“

Cele trei fete de împărat înrobite sunt Ţările Româneşti: spre deosebire de Moldova şi Muntenia, situaţia Transilvaniei, cea de-a treia fiică de împărat, era încă şi mai grea, aici la oprimarea socială adăugându-se cea naţională. Ca profeţii Vechiului Testament însă, Ioan Budai-Deleanu nu crede în veşnicia răului în lume şi anticipând imagini pe care le vom regăsi în forme asemănătoare în lirica lui Octavian Goga, prevesteşte că un voinic ivit din fundul mării va răpune pe balauri, adică pe asupritori. Pe cele trei roabe surori le aşteaptă încă multe umilinţe, dar şi o zi plină de bucurie, „în carea şi lor va luci soare”:

„Dară sosi-va, măcar târzie,
Ziua, lung după a ta răposare,
Ziua cea plină de bucurie,
În carea şi lor va luci soare;
Iar până atunci sub robie amară
Purure vor fi şi sub ocară.“

Discursul din Catedrala Blajului, din 2/14 Mai 1848, al lui Simion Bărnuţiu, pentru libertate şi unitate naţională „se va repeta în tot lungul veacului, fragment cu fragment, în poezia transilvană, cu forţa originară a ideilor care nu cunosc oprelişti omeneşti” (Emil Giurgiuca). Şi în primul rând în Răsunetul lui Andrei Mureşanu, poezie emblematică pentru literatura Transilvaniei de la 1848, şi nucleu poetic pentru lirica ardeleană în două direcţii tematice majore: libertatea şi unitatea naţională. „În poezia ardeleană – scrie Liviu Rebreanu – de la Deşteaptă- te române! la Octavian Goga şi până la poezia estetizantă a tinerilor poeţi – peisajul ardelean e un component de prim rang... Nu ca simplu peisaj desigur –, ci ca spirit general. Deşteaptă-te, române! nu se putea scrie decât în Ardeal – care a impregnat bărbăţia şi asprimea verbajului”.Răsunetul său, aşa cum s-a mai spus, „nu e expresia simţirii unui singur om ci porunca veacurilor de istorie transilvană”. În ora compunerii ei, poetul va fi simţit în jurul său „prezenţa legiunilor de martiri, sculaţi din morminte, umbra roatei lui Horea, sufletul fără hodină al lui Mihai. Şi icoana Transilvaniei ca un rug nestins de jertfe româneşti se va fi ridicat în faţa sa, crâncenă, cutremurătoare” (Emil Giurgiuca). Nicicând n-a răsunat în poezia românească mai imperativ îndemnul la Unire: „Români din patru unghiuri acum ori niciodată/Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri”. Unirea românilor este văzută de către poetul ardelean dintr-o largă perspectivă naţională: măreţele umbre invocate, Mihai, Ştefan, Corvine, sunt domnitori glorioşi din cele trei ţări româneşti, şi ţara însăşi este „o mamă văduvită de la Mihai cel Mare”, înfăptuitorul primei uniri a românilor, care pretinde de la fii-şi azi „mână d-ajutor”. Este revelatoare comparaţia făcută de Coşbuc între poeziile Marşul oştirii române de Vasile Cârlova, Deşteptarea României de Vasile Alecsandri şi Un răsunet de Andrei Mureşanu: „Toţi trei poeţii cer întâi de toate unire, dar o înţeleg în trei feluri: Cârlova apelează mai ales la unirea partidelor din Muntenia, Alecsandri mai ales la Unirea Principatelor, iar Mureşanu la «unirea în cuget şi simţiri a românilor din patru unghiuri»”. Îndemnul poeziei lui Mureşanu va reverbera puternic în poezia ardeleană paşoptistă. În „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” din anul 1848 apar multe poezii, adevărate manifeste ale unităţii naţionale. Oda La fraţii mei români (semnată „Un filoromân”) este una dintre acestea. Într-un ton patetic şi vibrant, poetul proclamă reînvierea libertăţii şi zdrobirea tiraniei. Pentru înflăcărarea patriotică a contemporanilor se invocă mândria originii romane şi gloria trecutului. Tirania şi asuprirea vor fi învinse nu prin războaie sângeroase, ci prin unire. Perspectiva unităţii naţionale este „pretutindenară”, ca să folosim un cuvânt al epocii paşoptiste, pe care poetul o imagina într-o viziune extatică:

„Ridică-te acuma şi tu o! Românie!
Renalţă-ţi capul cela, acel triumfător!
Sculaţi Români cu toţii, sculaţi cu bărbăţie
Căci timpul ne soseşte, un timp mântuitor.

Uniţi-vă! C-o mamă avem noi împreună
Şi-a noastră mamă-i Roma!, o, nume glorios!
Noi suntem fraţi de sânge şi soarta ni-i comună,

Să alungăm tiranii cu jugul uricios
Din Tisa pân’ la Nistru şi-n Dunărea râpoasă
Întinde românimea pe-al patriei altar
O mână de frăţie. Vai! Cât e de frumoasă
A noastră ţară scumpă pe-ntinsul ei hotar!“

„Din Tisa pân’ la Nistru”, început de vers ce aduce îndată în memorie începutul îndureratei Doine eminesciene: „De la Nistru pân’ la Tisa...” E posibil ca sugestia să fi venit din lectura acestei poezii din colecţia „Foii pentru minte, inimă şi literatură”, căci Aron Pumnul, la Cernăuţi avea obiceiul să îndemne pe şcolarii săi la copierea mai multor numere din revista braşoveană. În această atmosferă a crescut marele nostru poet, care a fost, ca şcolar, bibliotecarul gimnaziului cernăuţean. Dacă Eminescu a cunoscut poezia La fraţii mei români, atunci odaCe-ţi doresc eu ţie, dulce Românie se revendică, prin patosul patriotic şi prin vizionarismul luminos, de la această creaţie a paşoptismului românesc. Iar visul la unirea românilor, aşa cum apare în finalul poemului postum Mira, este înflăcărat de acelaşi extaz profetic:

„Eu văd o stâncă albă, o stâncă de granit,
Lucind din veacuri negre, prin moarte mări lucind,
Lucind peste morminte cu faţa ei senină,
Şi văd că-n lumea asta fui umbra-i de lumină;
Acea stâncă sublimă ce stă cu capu-n cer
E-unirea românimei... E visul meu de fier
Ce l-am visat o viaţă, făr’ să-l pot ridica.
Azi sufletu-mi înceată, se stinge viaţa mea...

Dar las o moştenire ce-am scris-o cu-al meu sânge,
Las românimei toate grozav frumosul vis,
Ca-n fruntea ei senină etern să steie scris!“

O poezie a lui Andrei Mureşanu despre Câmpia Libertăţii se intitulează 15 Mai 1848. Poetul, care a nutrit un adevărat cult pentru Vasile Alecsandri, văzut ca poetul cel mai de seamă al generaţiei paşoptiste, a vrut să-l secondeze şi în această privinţă publicând o poezie omonimă. Ea este întrun fel un reportaj liric al Adunării de pe Câmpia Libertăţii descrisă, într-un prezent etern, de la faţa locului. Speranţa, laitmotivul poeziei lui Alecsandri, este implicită în poezia lui Andrei Mureşanu. Ca şi la Alecsandri unele versuri cheamă în memorie imagini din Deşteaptă-te, române, dar originalitatea lui Mureşanu constă în accentuarea unor profeţii în legătură cu destinul neamului românesc, în relaţie cu Răsunetul său. Ideea unităţii naţionale, de plidă, apare tot ca în Răsunet într-o firească îngemănare cu „mărirea străbună” şi cu dreptul natural al popoarelor la libertate:

„Măreaţă-i serbarea când fraţii de-un sânge
Se leagă-ntre sine prin viu jurământ,
A nu lăsa pradă şi nici a se-nfrânge
Mărirea străbună şi dreptul cuvânt.“

Răsunetul lui Mureşanu devine o „lecţie poetică” pentru poezia patriotică a lui Coşbuc, în care vom găsi, reluate cu vigoare artistică, ideile cardinale ale nemuritoarei poezii. Ideile Răsunetului pot fi urmărite, în „răsfrângerile” sale, în lirica patriotică a lui Coşbuc: elogiul latinităţii ca semn al tăriei neamului şi al nobleţei sale dătătoare de vigoare naţională este prezent nu numai în Podul lui Traian, ci şi într-unul din Cântece în care versul „Din stejarul Romei, tu mlădiţă ruptă” – pare un ecou din versurile ce respiră atâta mândrie a descendenţei noastre romane:

„Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian.“

Momentele următoare din istoria neamului: Războiul de Independenţă, Memorandumul şi Războiul de întregire a neamului vor constitui de asemenea nădejdi de împlinire a visului de unitate naţională, celebrate şi omagiate de scriitorii ardeleni: Aron Densuşianu, Teodor Murăşanu, Ovidiu Hulea, Aron Cotruş. Ion Agârbiceanu îşi va consacra o bună parte din scrisul acestei perioade evenimentului care constituie „suma vieţii noastre istorice”. Licean... odinioară este un roman al jertfei pentru idealul naţional, întru împlinirea căruia au crescut atâtea generaţii de elevi din Şcolile Blajului, precum Ionică Albu. Cuvinte către oastea ţării – omagiază într-o tonalitate biblică jertfa ostaşilor români pentru întregirea neamului, cinstită şi de ţăranii ardeleni prin gesturi simple şi emoţionante precum „darul lui Moş Miron”, bătrânul dintrun sat de la poalele munţilor care dă otava pentru caii soldaţilor români.

Şi, toate acestea demonstrând adevărul din fraza, constituită din enunţuri consecutive, a Episcopului Greco-Catolic de Cluj-Gherla: Iuliu Hossu: „Dacă nu era Unirea religioasă de la 1700 nu era nici Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848, unde s-a strigat «Noi vrem să ne unim cu Ţara!» şi fără aceasta nu era nici Unirea din 1918”. Iar unul din poeţii ardeleni, Iustin Ilieşiu, înfăţişând pe Episcopul Iuliu Hossu ca „herald al Unirii”, scria:

„La Alba Iulia-n Cetate,
Cu crucea-n suflet şi Psaltirea
El a citit hrisovul care
Pecetluia pe veci Unirea
Ce mari erau acele timpuri
Şi cât de nobil idealul!“

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara