Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Poarta dintre văzut şi nevăzut de Ioan Holban

„trec mereu graniţa dintre/ lucruri şi umbre/ alunec dincolo de văzut şi nevăzut/ şi mă întorc înapoi în lumină./ Convins că eternitatea/ încape la fel de bine/ într-o clipă ca şi într-un veac,/ îmi simt sufletul apăsat/ de o tristeţe de moarte“ (Lucruri şi umbre). În acest autoportret din cea mai recentă carte de poezie, Recviem pentru ţara pierdută (Editura Cartea Românească, 2016), Nichita Danilov fixează unitatea spaţiutimp în care îşi scrie poemele, la graniţa dintre lucruri şi umbre şi la poarta dintre văzut şi nevăzut, noaptea, cînd e ziua clară a vederii secunde şi a erosului: „Noaptea cînd se şterg/ diferenţele dintre lucruri şi umbre/ dintre aparenţă şi esenţă/ dintre mîini şi coapse/ dintre palme şi sîni/ noaptea cînd carnea de bărbat/ se amestecă gemînd cu carnea de femeie/ cînd mişcările trupurilor fierb/ cînd gesturile dau în clocot/ cînd hainele de pe podea/ aruncate în dezordine/ iau forma trupurilor ce le-au abandonat/ imitîndu-le gesturile/ atunci, brusc, apare în întuneric/ o rază infimă de lumină/ separînd genunchii de umăr/ şi tălpile de creştet/ atunci ţipătul de durere/ se transformă în geamăt/ atunci geamătul se transformă în bucurie/ atunci teama de-a luneca în hău/ devine o adiere plină de lumină,/ atunci sînii se dezlipesc de piept/ iar pleoapele se deschid/ asemenea unor aripi/ ce alunecă pe umeri“ (Noaptea). Ziua clară din întunericul nopţii e timpul cunoaşterii (cum, la Eminescu, „noaptea clară“), cu viziunea lirică a unui neam plecat în Exodul „său“, după ce lumea acestuia va fi fost făcută: „crunta prigoană“ din „Patria-mumă“ trimite neamul în pustie, visînd, însă, mereu, la „ţara noastră din vis/ la ţara pierdută“. Clopote este, asemeni Cîntecului pentru oastea lui Igor, evocînd timpul întemeierii ţării ruşilor: un amplu poem epic al în-fiinţării şi, deopotrivă, al năruirii neamului în uitarea patriei pierdute şi în pulverizarea identităţii, purtîndu-şi clopotele, precum evreii conduşi de Moise, chivotul, în lungul exod niciodată încheiat, în tensiunea aceleiaşi forţe a credinţei, numai că fără speranţa sfîrşirii exilului într-o Ţară a Făgăduinţei: ţinta exodului neamului lui Nichita Danilov din ţara pierdută e linia mereu înşelătoare a orizonturilor succesive din pustiul atoatecuprinzător, în frică, surpare, prigoană, cu singura salvare venind din puterea de nezdruncinat a credinţei în Dumnezeu: Clopote este un poem antologic, de manual de literatură, istorie şi mitologie: „Atunci cînd umbra primilor călăreţi/ apărea ondulîndu-se pe deal şi veneau/ vremuri de restrişte,/ ne sculam în toiul nopţii,/ stingeam focurile,/ ne strîngeam lucrurile/ şi, într-o linişte deplină,/ o luam din loc, tîrîndu-ne paşii/ prin iarba umedă/ sau prin zăpada ce tocmai/ începea să se aştearnă din cer./ Şi primul lucru de care aveam grijă/ erau clopotele. Două clopote mari,/ că puteai întoarce carul în ele,/ şi alte şapte ceva mai mici,/ dar care scoteau un dangăt/ atît de plăcut, încît ne îmbălsămau/ cu sunetele lor molcome, dulci, inimile./ Fie vara, fie iarna,/ le aşezam pe sănii/ şi porneam în exod/ tîrîndu-ne paşii prin pulberea/ drumului, albită de razele reci ale lunii,/ sau prin zăpada proaspăt căzută/ în care ni se înfundau paşii/ ca într-o pîclă moale;/ aşezam clopotele pe sănii/ umplîndu-le cu saci de grîu, de ovăz sau de făină,/ astfel încît bătaia limbii lor/ să nu ne trădeze./ Ne înhămam apoi noi înşine la ele,/ legînd curele şi frînghii peste grumazuri;/ trăgeau la jug bărbaţii,/ dar şi femeile, în urmă/ veneau bătrînii şi copiii/ înhămaţi la sănii mai mici,/ încărcate cu icoane, cu prapuri, cu cărţi sfinte/ şi tot felul de odăjdii,/ în urma noastră se ţineau orătăniile/ cu ciocurile înfundate în cîrpe;/ cîrduri de raţe, de găini şi de gîşte,/ apoi turma de capre şi turma de oi,/ cîinii şi pisicile legate cu cîrpe la bot;/ după ce treceam de un deal,/ unii dintre noi făceau drumul îndărăt,/ ca să măture urmele trecerii noastre/ dinaintea iscoadelor;/ nu aveam nici cai, nici boi,/ nici alte animale de tracţiune,/ ci doar un asin bătrîn şi orb,/ care ne servea drept călăuză./ ...Dumnezeu ne dădea atîta putere,/ încît dacă la pornire/ ne înhămam cîte douăzeci, treizeci/ la un clopot aburcat pe o sanie,/ după primul deal şi prima vale,/ simţeam în sufletul nostru/ atîta credinţă şi atîta putere,/ încît povara ni se părea a fi foarte uşoară:/ acum sania o puteau trage/ două sau trei perechi de picioare,/ sau chiar un singur om,/ bărbat sau femeie;/ noi mergeam în urma lui/ şi cîntam îmbătaţi în bucurie Osana! (...)“.

Temele, atmosfera, orizontul şi limita de dincolo de zariştea viului din Recviem pentru ţara pierdută sînt ale unei alte Apocalipse, dar nu aceea a momentului exploziei, al venirii ei, ci a unui destin, în durata unei istorii care se spulberă în mitologia şi legendele ţării (patriei) din cer (cum e aceea a oraşului pierdut, scufundat, Kitej Grad, despre care vorbesc stavroverii în cîntecele lor), numită şi ţara pierdută, acoperită de întuneric, eternă, din vis, a pustiei somnului, în celălalt poem epic care dă şi titlul volumului. Imagini aspre, ultimative, din Apocalipsa după Ioan Teologul, ca şi urletul în tăcere al poetului expresionist se regăsesc în toate cărţile lui Nichita Danilov, de la Cîmp negru şi Deasupra lucrurilor, neantul, pînă la Suflete de second-hand, Mirele orb şi Centura de castitate; cartea recentă schimbă sensibil registrul expresionist, imaginînd pe drumurile neamului în apocalipsa destinului său, în veşnic exil, o fiinţă încă în palpitul vieţii, prin care poetul (se) vede la capătul de dincolo de orizontul întunericului; „Şi am văzut casele omului/ risipite ca nişte cochilii de scoici/ jupuite de carne/ pe malul nisipos al rîului./ Le-am cules în palme,/ am sădit cîte o flacără/ înlăuntrul lor şi apoi le-am aşezat/ din nou la locul lor pe străzi./ Îngenuncheat lîngă semafor/ am văzut pîlpîind/ în dreptul ferestrelor/ cîte un chip omenesc, cîte un suflet“ (Ferestre): în neantul de deasupra lucrurilor şi în negura exodului, se decupează o fereastră prin care pătrunde imaginea nu a Edenului de unde va fi fost alungat omul căzut, Cain, ci aceea a patriei din cer, în lumina din ochii tinerilor, care „luminau ca nişte leduri în noapte“, pe cînd cară pămîntul şi osemintele celor de dinainte, dincolo şi dincoace de fîşia arată sau în lumina lină din nişte candele „aprinse la lumina lunii“, în rostirea rugăciunii Tatăl nostru. Ion Negoiţescu remarca faptul că „poezia lui Nichita Danilov este umană în sens religios“, Radu G.Ţeposu vorbea despre „nostalgia discretă a purificării“, iar Alexandru Muşina comenta, cîndva, amestecul de „fervoare mistică şi dandism“; Recviem pentru ţara pierdută aduce, faţă de celelalte cărţi, un mesaj creştin explicit al celor „înarmaţi cu credinţă şi răbdare“, iertînd, îmblînzind duşmanii, purtînd nostalgia unui timp al întemeierii, cu imaginea unei lumi prost întocmite, dar care poate fi reinventată, nu prin anarhie, ci prin (re)dobîndirea luminii şi iubirii: nu e o poezie religioasă precum aceea a lui Daniel Turcea, Ioan Pintea, Constantin Hrehor, Gheorghe Simon, Dan Laurenţiu sau Cezar Ivănescu, ci urmează comuniunea în gînd cu Dumnezeu, alegînd calea orbilor, a unei parabole dintr-un celebru tablou al lui Breughel (pe care o evoca şi în volumele Nevasta lui Hans şi Mirele orb), unde poetul se caută şi se descoperă pe peretele unei grote, pe care ochii caută adevărul şi nu găsesc decît copii ale sale: cu ochiizaruri, una dintre cele mai puternice imagini din lirica noastră de azi: „Printre ochii orbi strînşi în pumni,/ noi ascundeam şi cîte un zar,/ cîte un ochi viu ce ne putea schimba destinul./ Băteam zarurile în palmă/ şi le aruncam la picioarele idolilor falşi,/ la picioarele manechinelor/ potopite de reclame,/ sperînd de fiecare dată/ ca din cupa palmelor noastre/ să se rostogolească ochiul cîştigător,/ ochiul menit să ne lumineze destinul;/ de fiecare dată însă din căuş/ se rostogoleau zornăind surd/ ochii orbi, ochii nemişcaţi,/ acoperiţi de-o peliculă albă, opacă,/ care ne priveau fără să ne vadă/ şi înlăuntrul cărora imaginea noastră răsturnată/ se proiecta peste lume;/ trăiam o nesfîrşită şi dulce iluzie“ (Recviem pentru ţara pierdută).

în poezia din Mirele orb şi Imagini de pe strada Kanta, în proza din Nevasta lui Hans, Apocalipsa de carton, Capete de rînd şi Urechea de cîrpă şi, acum, în urmă, în Recviem pentru ţara pierdută, spaţiul de identificare e cel al oraşului pustiu, unde se aude doar ţipătul înăbuşit, „susurat la ureche“, al lui Iov; oraşul lui Nichita Danilov este al omului fără rădăcini, din convoiul plecat în exil, dus în orizontul neştiut, în cer sau în somn, e oraşul „gălbui risipit/ pe colina albastră“, fără identitate, dintre o piaţă publică, o stradă asfaltată şi o casă „străină“, într-un peisaj bolnav, minimalist, unde poate începe Apocalipsa şi, deopotrivă, Geneza, momentul inaugural absolut, cînd „jumătăţile“ trebuie să facă Unu, visul (re)naşterii unei lumi ce zace în adormire; chiar dacă oraşul pare al uitării lui Dumnezeu şi al timpului sfîrşit, cum se spune în Oraşul, bîlciul ionescian, aflat în stăpînirea păpuşilor de ceară, a unor oameni ca nişte „statuete de plastilină“ şi a unor clovni „umpluţi cu aer“, fantoşe printre care poetul însuşi îmbracă un costum de mire, iar vîntul „trece pe străzi/ cu lornionul strîns/ sub sprîncene“, scapă în imaginea subtilă a unei (re)naşteri, cu oameni trecînd, fie şi încolonaţi, pe străzi, purtîndu-şi, scîncind, umbrele în braţe: „Îmi leagăn singur umbra/ ca pe-o păpuşă de ceară înfăşată în cîrpe/ o leagăn tăcut pînă adorm/ şi apoi, aşa adormit,/ cu capul năucit de somn/ ies pe uşa casei direct/ pe bulevardul oraşului luminat de reclame/ unde văd trecînd/ un cortegiu de bărbaţi şi femei,/ care îşi leagănă tăcuţi/ umbrele-n braţe pînă adorm./ Clipesc de trei ori şi-mi scutur/ cu durere somnul de pe pleoape/ şi adorm iar pornind încet/ încet pe urmele tuturor adormiţilor/ care trecînd încolonaţi pe străzi/ îşi leagănă scîncind umbrele-n braţe“ (Păpuşi de ceară).

Cîteva poeme căutîndu-şi temele majore întrun fel de picturalitate conexă, în girafele lui Dali (Există) şi pe strada Coridei a lui Picasso (Bătrînul Picasso), într-un portret de reţinut al lui Mihai Ursachi, din „mahalaua celestă“ a Ţicăului Iaşilor (Idolul) ori întrun poem de dragoste pe care orice antologie de gen l-ar trece în sumar (Drumul), împlinesc o carte din seria de excelenţă a poeziei lui Nichita Danilov.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara