Înapoi la pagina curenta

Comentarii Critice:
pânda ca destin de Marius Miheţ

Mihaela Perciun, Cenuşă rece, Iaşi, Editura Polirom, 2017, 208 pag.

câtă mediocritate există în riturile fundamentale de astăzi! Unii o numesc inerţie şi desacralizare. Alţii, inutilitate. Mihaela Perciun aduce laolaltă, în pregătirile unei înmormântări, zarva şi făţărnicia unui întreg sat, care nu mai ştie ce e compasiunea. Toţi sunt preocupaţi de profitul unei situaţii nefericite. Lumea din Cenuşă rece asigură o dezumanizare ascunsă în aşteptări false. Poate că asta e definiţia corectă a sfârşitului.

Trei generaţii înstrăinate din cauze diferite trăiesc singurătăţi asemănătoare în romanul Cenuşă rece. Sursele lor au câte ceva din teama orfanului şi ambiţia carieristului. Dar mai mult decât orice, lumea pare croită, aşa cum o vede Mihaela Perciun, din tăceri. Două scene-capitole – a înmormântării Antoniţei şi scena reunirii familiei după jumătate de an de la moartea bătrânei – vor fi întrerupte de un capitol despre istoria unei iubiri ciudate. Cum bizare sunt toate destinele prezente aici. Aşadar, un roman teatral ce poate fi citit foarte bine şi prin cele trei naraţiuni valorizate autonom. Le traversează, cum spuneam, tăcerile simbolice, iar eroii găsesc întotdeauna ceva inaccesibil în drumul lor spre fericire.

Mihaela Perciun preferă tehnica amânării pentru a deturna emoţia aşteptărilor. Se vede bine că scriitoarea nu-şi implică personajele în dueluri ce pot stabili un adevăr ori destinul însuşi. Dimpotrivă. Tudor Cocargea o vrea înapoi pe Antoniţa, când felceriţa se căsătoreşte cu medicul Nicanor. Şi dacă n-o poate avea doar pentru el, reuşeşte să aibă un copil cu ea, pe Olga. Toată ambiţia recâştigării Antoniţei va fi zadarnică, căci hipnoza carieristă şi ataşamentul comunist întrec celelalte mize. Secretarul de partid transferă asistenta cu studiile neîncheiate aproape de el, din răzbunare sau necesitate. În postcomunism, activistul se reinventează în om de afaceri, iar noile preocupări amână, din nou, chiar după moartea lui Nicanor, adevărata vocaţie, paternă. Citim povestea unei iubiri recondiţionate, prelungită într-o pândă nesfârşită. Tudor face din imposibilitate un fel de revanşă, ca în Dragostea în vremea holerei; un Casanova depresiv, care iubeşte să răzbune aşteptarea marii iubiri. De cealaltă parte, Antoniţa se retrage în casa părinţilor şi creşte nepoata după plecarea Olgăi în străinătate. La moartea ei, nepoata va fi invadată de întreg satul (prădător), iar întoarcerea tardivă a mamei, o necunoscută, şi a bunicului adevărat, Tudor, n-o modifică sub niciun aspect. La rândul ei, Olga trăise destinul ca amânare. Fără să ştie că paşaportul ei e fals, ea se reinventează între străini: cerşitul, traficul de droguri, închisoarea o schimbă decisiv. Scena finală, cu cei trei, Tudor, Olga şi fiica ei, spune totul. Mihaela Perciun are ochi de regizor şi nu altfel îşi tratează personajele. Felul cum dramatizează prin tăcere are efect. Interesul scriitoarei este să cultive toxicitatea relaţiilor, de care nimeni nu e conştient până la capăt. Fiecare o victimă în felul lui şi fiecare un judecător, drumul spre adevăr pare cu atât mai anevoios. Romanul ce se deschide cu invazia intimităţii atunci când nepoata rămâne fără bunică se transferă în cel din urmă capitol în invazia revanşardă. Nu bucuria revederii sau emoţia unei familii refăcute câştigă aici.

Cenuşă rece este istoria pândei dintr-o familie disfuncţională. O pândă tăcută între oameni indisponibili pentru adevăr. Lumea din Cenuşă rece e dezumanizată şi familiile nu au nimic compensator. Mihaela Perciun scanează procesul interior în care nimeni nu atacă decisiv, nici nu alege calea firească spre împăcare. Fiecare cu adevărul lui, neinteresat de alternative. Ca în Kinderland-ul Lilianei Corobca, şi aici stăruie sentimentul că totul e golit de sens şi neprihănire. Că apocalipsa umanităţii a început prin ea însăşi.

Fauna satului nu are nimic din privegherea sau înmormântarea Mariei lui Vasile Guran din F al lui D. R. Popescu. Satul basarabean înfăţişat de Mihaela Perciun stă sub semnul zeiţelor curiozităţii şi bârfei. Prima parte din Cenuşă rece începe ca o veghe neputincioasă ce se transformă la final în pândă retrospectivă. Între ele, psihologiile descompuse ale familiei şi satului. Scriitoarea din Basarabia surprinde verosimil ipocrizia femeilor – unele antologice, cum sunt Maria Ivanovna şi Musea. Convingătoare apar şi scenele cu procesiunea la casa asediată – printr-o armonizare malefică a întregului sat –, ca şi introducerea soluţiei fantastice din final.

Nu e clar când narează nepoata evenimentele dintâi. Păcat doar că, indiferent de vârsta la care retrăieşte momentele, textul este năpădit de expresii preţioase, altele comice, ce strică fluiditatea naraţiunii: „excesive”, „necesitatea imperativă sau proximă”, „ungher virtual”, „declaraţie patetică”, „curtea posterioară a grădinii” etc. O adolescentă nu vorbeşte aşa. În orice caz, povestea singurătăţii adolescentei în forfota babelor şi a curioşilor e antologică. Fuga ei în somn, naivitatea rece, au ceva memorabil.

Cel mai drastic derapaj al cărţii este atunci când discursul despre traseul postcomunist al lui Tudor suspendă prea mult istoria propriu-zisă. Exagerările şi atenţia sporită la stil, care să nu frâneze brusc discursul, ar fi asigurat o fluiditate decentă. Altminteri, scriitoarea ştie să însceneze dialoguri interioare, are imaginaţie sud-americană, când întreţine cu suspans o iubire complicată. Ceea ce nu e puţin lucru. În această conservare a lucidităţii neverosimile stă calitatea întregii cărţi. Păcat numai de derapajele orbitoare.

Mihaela Perciun cunoaşte bine psihologia satului şi nu fardează nimic. Un roman agreabil despre înstrăinaţii ce trăiesc incertitudinea fără salvare.